Cele dintâi omilii la Facere – Cuvântul al doilea
În care se arată pentru ce în privința soarelui, și lunii, și cerului, și celorlalte a zis Dumnezeu: să fie, iar în privința omului: să facem; și ce înseamnă: după chipul
1. Oare vă amintiți de locurile grele din Scriptură pe care vi le-am înfățișat ieri? Că la atâta nebunie și îndrăzneală m-ați împins încât deja am cutezat a face tâlcuiri la locurile grele din Scriptură. De fapt, asta nu e nici nebunie, nici cutezanță: că nu întru puterea mea îndrăznind, ci întru totul bizuindu-mă pe rugăciunile întâi-stătătorilor și ale voastre m-am dezbrăcat ca să intru în arenă – iar rugăciunea Bisericii atâta-i de puternică, că și mai mut decât pietrele să fi fost mi-ar fi făcut limba mai ușoară ca orice aripă: precum zefirul, căzând în pânzele corăbiei, o face să țâșnească înainte mai iute ca săgeata, așa și rugăciunea Bisericii, căzând în limba celui ce vorbește, face cuvântul a țâșni mai ușor ca zefirul.
Întru aceasta îndrăznind intru și eu în luptă în fiecare zi: că dacă în întrecerile lumești, având cineva dintre toți privitorii adunați doar zece-douăzeci de sprijinitori, cu osârdie coboară în arenă, cu atât mai mult voi face asta cu îndrăznire eu, de vreme ce am nu numai zece-douăzeci de sprijinitori, ci toți privitorii îmi sunt frați și părinți.
Și dacă te gândești, în întrecerile lumești luptătorul n-are ce mare folos să tragă de la privitor decât că acela îl încurajează prin strigăte și se minunează de isprăvile lui și se ceartă, așezat sus, cu cei de altă părere – iar să coboare în arenă și să-i întindă mâna și să îl tragă de picior pe potrivnicul lui sau altceva de felul acesta să facă, nu e îngăduit: că cei ce au întocmit dintru început rânduiala acestor lupte, împrejmuind locul cu pari ascuțiți și funii, stăvilesc astfel nebunia privitorilor.
Și ce e de mirare dacă privitorului nu i se îngăduie să coboare în luptă, de vreme ce și antrenorul e așezat afară de arenă, având poruncă să își ajute elevul de departe, prin sfaturi, iar de apropiat nu i se îngăduie nicicum să se apropie? Aici însă nu e așa: ci și învățătorului, și privitorului li se dă voie să coboare la mine și să stea aproape cu sufletul și mă întărească prin rugăciuni.
Hai, dar, să purced la luptă întocmai la fel ca acei aceia, prinzându-se de mijloc, se aruncă unul pe celălalt cu putere, încât din pricina strâmtimii locului zboară în mulțimea cea adunată împrejur, iar după ce încleștarea lor se desface se întorc iarăși la locul hotărnicit pentru întrecere, dar se înhață nu din picioare, ci potrivit așezării în care erau când s-au desfăcut[1]. Deci, întrucât și pe mine strâmtimea locului – puținătatea timpului m-a silit să închei data trecută cuvântul, haide să ne întoarcem la locul întrecerii, reînnodând firul încleștării de la cele citite ieri.
Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea noastră. Primul lucru ce se cuvine tâlcuit aici este de ce atunci când a luat ființă cerul nu se spune nicăieri: Să facem, ci: Să fie cer, Să fie lumină, și tot așa pentru fiecare din părțile zidirii; iar aici nu este folosită decât spusa: Să facem, care arată o sfătuire cu cineva de aceeași cinste?
Deci, cine este cel ce urma să fie făcut și care se bucură de atâta cinste? Omul, viețuitoarea cea mare și minunată și mai scumpă înaintea lui Dumnezeu decât toată zidirea, pentru care sunt cerul și pământul și marea și tot restul trupului[2] zidirii; omul, de a cărui mântuire Dumnezeu S-a îndrăgostit până-ntr-atât că nici pe Cel Unul-Născut nu L-a cruțat pentru el: că nu a contenit, toate făcându-le și lucrându-le, până ce, înălțându-l, nu l-a așezat de-a dreapta Sa. Și strigă Pavel zicând: Și împreună cu Dânsul ne-a sculat și ne-a așezat de-a dreapta Sa întru cele cerești întru Hristos Iisus (Ef. 2, 6).
Sfătuirea este nu fiindcă Dumnezeu ar avea nevoie să Se sfătuiască – să nu fie! – ci pentru a se arăta prin felul vorbirii cinstea ce ni s-a dat. „Și de ce”, întreabă unii, „dacă e mai de preț decât toată lumea, a fost adus la ființă în urma lumii?” Tocmai de asta, că este mai de preț decât toată lumea: că precum, având împăratul a merge într-o cetate oarecare, căpeteniile de oaste și dregătorii și păzitorii și robii toți merg înainte ca, pregătind locuința împărătească și toată slujirea cea de trebuință, să primească pe împărat cu multă cinste: întocmai la fel și aici. Înaintea omului, ca înaintea unui împărat, a mers soarele, a mers cerul, a mers lumina, toate s-au făcut și s-au împodobit: și apoi a fost adus el, cu multă cinste. Să facem om după chipul. Să audă iudeul.
Către cine grăiește Dumnezeu: Să facem om? Moisi a scris asta – Moisi, pe care spun, mințind, că îl cred. Și ca să te încredințezi că mint și nu cred, ascultă cum îi mustră Hristos și zice: De ați fi crezut lui Moisi, ați fi crezut și Mie (In. 5, 46). Acum la ei sunt cărțile, iar la noi comoara cărților; la ei sunt slovele, iar la noi sunt și slovele, și înțelesurile. Către cine, spune-mi, a zis: Să facem om? „Către un înger sau către un arhanghel”, zice iudeul.
Precum robii vrednici de bice care sunt trași la socoteală de stăpân și, neavând nici o îndreptățire adevărată de răspuns, toarnă tot ce le trăsnește prin cap, așa și voi grăiți: „Către înger și arhanghel a zis”. Care înger? Care arhanghel? Că nu este al îngerilor să zidească, nici al arhanghelilor să cugete acestea. Dar pentru ce, atunci, când a făcut cerul n-a poruncit îngerului și arhanghelului, ci Însuși l-a adus la ființă, iar atunci când a adus la ființă viețuitoarea mai de cinste decât cerul și decât toată lumea – omul – îi ia pe robi ca părtași ai facerii?
2. Nu este așa, nu: că îngerilor li se cuvine a sta de față, nu a zidi; arhanghelilor se cuvine să slujească, nu să ia parte la cugetul și sfatul Dumnezeirii. Ascultă ce zice Isaia despre puterile serafimilor, care sunt mai presus decât arhanghelii: Văzut-am pe Domnul pe scaun înalt și preaînălțat… și serafimi stăteau împrejurul Lui, șase aripi la unul și șase aripi la altul: și cu două își acopereau fețele – adică își acopereau vederile pentru că nu puteau îndura strălucirea care pornea din tronul Lui. Ce spui? Serafimii stăteau împrejurul Lui cu atâta minunare și mirare, și asta văzând un pogorământ al lui Dumnezeu, iar niște îngeri sunt părtași și la cugetul, și la sfătuirea Lui? Dar ce noimă ar avea aceasta?
Și atunci, cine este cel către care spune: Să facem om? Sfetnicul minunat, stăpânitor, Dumnezeul Cel Tare, Domnul păcii, Părintele veacului ce va să vină: Însuși Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut. Deci, către Acesta zice: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră – că nu a zis: după chipul Meu și al Tău, sau: al Tău și al Nostru, ci: după chipul Nostru, arătând prin aceasta că este vorba de același chip și de aceeași asemănare: iar Dumnezeu și îngerii nu au același chip, nici aceeași asemănare.
Căci cum ar putea Stăpânul și slujitorii să aibă același chip și aceeași asemănare? Așadar, oricum o luăm se fac de rușine spusele voastre. Și aici, de altfel, se are în vedere chipul stăpânirii, precum ne arată urmarea stihului – căci zicând: după chipul și asemănarea, adaugă: și să stăpânească peștii mării; iar stăpânirea lui Dumnezeu nu este una cu stăpânirea îngerilor: întrucât cum ar putea avea aceeași stăpânire robii și Stăpânul, slujitorii și Cel Care poruncește?
Însă mai sunt și alții care lovesc în noi, zicând că Dumnezeu are chip la fel cu al nostru, gândindu-și spusele în chip rău: că nu se vorbește aici de chipul firii, ci de chipul stăpânirii, precum vom arăta din urmarea stihului. Iar ca să te încredințezi că Dumnezeiescul n-are chip omenesc, ascultă ce grăiește Pavel: Că bărbatul nu este dator să-și acopere capul, chipul și slava lui Dumnezeu fiind – iar femeia slava bărbatului este. Pentru aceea, zice, datoare este să aibă învelitoare pe cap (1 Cor. 7, 10).
Dacă ar fi numit aici chip lipsa deosebirii dintre înfățișarea lui și cea a lui Dumnezeu, omul se cheamă chip al lui Dumnezeu pentru că Dumnezeu ar avea înfățișare omenească. Deci, potrivit acelora nu trebuia să fie numit chip numai bărbatul, ci și femeia: fiindcă bărbatul și femeia au aceeași înfățișare și aceeași asemănare. Deci, pentru ce bărbatul e numit chip al lui Dumnezeu, iar femeia nu? Pentru că nu e vorba de chipul înfățișării, ci de chipul cel după stăpânire – care este doar a bărbatului, dar nu și a femeii: fiindcă bărbatul nimănui nu este supus, iar femeia este sub bărbat, cum spune Dumnezeu: Spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta, și el te va stăpâni (Fac. 3, 16).
Ca atare, bărbatul este chip al lui Dumnezeu fiindcă nu are pe nimeni mai presus, precum Dumnezeu nu are pe nimeni mai presus, ci stăpânește peste toți; iar femeia este slava bărbatului fiindcă este supusă lui. Și iarăși zice altundeva: Nu trebuie să socotim că Dumnezeu este asemenea aurului, sau argintului, sau pietrei, sau ciopliturii meșteșugului și gândului omului (Fapte 17, 29). Iată ce vrea să spună: „Dumnezeiescul e mai presus nu doar decât înfățișările văzute, dar nici cugetul nu ar fi în stare să își închipuie cum este Dumnezeu”. Deci, cum ar putea Dumnezeu să aibă înfățișare omenească, de vreme ce Pavel spune că nici nu e vreun cuget în stare să-și închipuie ființa lui Dumnezeu? Fiindcă înfățișarea noastră cu toții ne-o putem lesne închipui cu gândul.
Iar aș fi vrut să adaug învățătură despre milostenie, dar vremea nu-mi îngăduie; așadar, voi tăcea – însă nu înainte de a vă îndemna să păziți neștirbit ceea ce am spus și să purtați multă grijă de petrecerea cea dreaptă, ca să nu fie în deșert ceea ce am vorbit aici: căci, chiar de vom păzi dogmele cele drepte, lipsind îmbunătățirea cea din fapte vom cădea cu totul din viața veșnică – martor fiind Domnul, Care zice: Nu tot cel ce îmi zice Mie: „Doamne, Doamne” va intra în împărăția Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri (Mt. 7, 21).
Să facem, deci, voia lui Dumnezeu cu toată râvna și osârdia, ca să putem intra în ceruri și să ne împărtășim de bunătățile puse deoparte acolo pentru cei ce-L iubesc pe Dumnezeu – de care bunătăți fie ca toți să avem parte, cu harul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui și Sfântului Duh se cuvine slavă, stăpânire, cinste, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Sursa: Cele dintâi omilii la Facere, p. 25-33
[1] În competițiile de lupte din antichitate exista regula ca meciul să fie reluat din poziția în care se desfăcuse priza dintre cei doi concurenți ca urmare a efectuării unei tehnici de aruncare.
[2] Ansamblului.
