Cele dintâi omilii la Facere – Cuvântul al șaselea

Despre pom, dacă din el a căpătat Adam cunoștința binelui și răului, sau dacă avea cunoștința aceasta și mai înainte de a mânca din pom; tot aici și despre postire, și despre faptul că trebuie a cugeta acasă la cele grăite în biserică.

1. Iubesc postirea, fiindcă este maica întregii înțelepciuni și izvorul a toată filosofia; dar o iubesc și pentru voi, și pentru dragostea voastră, fiindcă mi-a adunat sfințitul și cinstitul vostru sobor, și îmi dăruiește iar vederea fețelor dorite, și mă face să mă desfătez fără frică de această frumoasă prăznuire și sărbătoare: că n-ar greși cineva numind soborul vostru prăznuire și sărbătoare și mulțime de bunătăți. Că dacă omul, mergând în piață și dând peste un prieten – unul singur! -, adesea leapădă toată descurajarea, atunci eu, care merg nu în piață, ci în biserică, și care mă întâlnesc nu doar cu un prieten, ci cu atâția atât de aleși frați și părinți, cum nu voi lepăda toată descurajarea?

Cum nu mă voi bucura de toată desfătarea? Că nu numai prin număr este mai bun acest sobor ca adunările cele din piețe, ci și prin lucrurile despre care se vorbește[1]: căci cei care țin sfat în piețe și șed împreună roată pălăvrăgesc adesea despre lucruri fără folos, și vin cu graiuri reci, și flecăresc despre cele ce nu-i privesc: fiindcă obișnuim cel mai adesea să iscodim și să luăm la bani mărunți cu mai multă râvnă cele străine.

Trec acum cu vederea faptul că este lucru cu primejdie a arunca și asculta asemenea cuvinte, și a te lăsa târât de patima flecărelii, și că multe furtuni s-au stârnit în case din pricina unor asemenea „soboare”; dar că toată acea împreună-vorbire e fără de folos, și rece, și lumească, și că un cuvânt duhovnicesc nu ar putea intra degrabă într-o asemenea adunare, nimeni nu are cum să tăgăduiască. Iar aici nu este așa, ci cu totul dimpotrivă: că toată vorba de clacă e gonită și e adusă toată învățătura duhovnicească.

Că despre sufletul nostru vorbim, doar, și despre bunătățile care privesc sufletul, și despre cununile cele puse deoparte în ceruri, și despre le cele strălucite[2], și despre iubirea de oameni a lui Dumnezeu, și despre purtarea Lui de grijă pentru tot, și despre toate celelalte care ne privesc în cea mare măsură, și despre rostul venirii noastre întru ființă, și despre soarta care ne va aștepta după plecarea de aici, și despre cum vor sta atunci treburile noastre.

Și la acest sobor luăm parte nu doar noi, ci și Prorocii cu Apostolii dimpreună și – lucrul cel mai mare dintre toate – Însuși Stăpânul tuturor, Iisus, stă în mijlocul locul nostru, că El Însuși a zis: Unde sunt doi sau trei adunați întru numele Meu, acolo sunt, în mijlocul lor (Mt. 18, 20); iar dacă unde sunt doi sau trei adunați El în mijlocul lor este, cu mult mai mult acolo unde atâția bărbați, atâtea femei, atâția Părinți, și Apostoli, și Proroci sunt în mijloc, de față.

Drept aceea, și eu cu mai mare râvnă grăiesc, bucurându-mă de acest ajutor și despre ce voi vorbi v-am arătat: căci am făgăduit că voi vorbi mai întâi despre pomul cunoașterii binelui și răului, ca să lămurim dacă din el s-a făcut lui Adam cunoștința binelui și râului, sau dacă și mai înainte de a mânca din el știa să facă această deosebire. Deci, aș cuteza să zic că și mai înainte de a mânca știa să facă deosebirea asta: că dacă nu ar fi știut ce este bun și ce este rău, ar fi fost mai dobitoc decât dobitoacele, și el, stăpânul, ar fi fost mai lipsit de minte decât slugile: căci cum n-ar fi un lucru nelalocul lui ca oile și caprele să știe ce verdețuri le sunt de trebuință și care le sunt otrăvitoare și să nu dea năvală la orice le cade în față, ci să facă deosebire și să știe limpede ce le vatămă și ce este de folos, iar omul să fie lipsit de o asemenea pază?

Păi dacă nu ar fi avut-o, n-ar fi făcut doi bani, ci mai netrebnic decât toate vietățile ar fi fost: căci ar fi fost cu mult mai de dorit pentru el să petreacă în întuneric și să i se scoată ochii și să fie lipsit de lumină decât să nu știe ce-i bine și ce-i că dacă lipsești viața noastră de această cunoștință, ne-ai răpit viața cu totul și ai umplut toate de multă încurcătură – fiindcă ne deosebim de dobitoace și suntem mai buni decât fiarele prin faptul că știm ce e răutatea și ce-i virtutea, și cunoaștem ce este rău, și nu suntem în neștiință de ce e bine.

Iar dacă știm asta acum – și nu doar noi, ci și sciții și ceilalți barbari – cu mult mai mult o știa omul dinainte de păcat; și nu avea cum să rămână deșert de culmea bunătăților cel cinstit cu atâtea cinstiri – cum ar fi chipul, asemănarea și celelalte binecuvântări, fiindcă nu cunosc binele și răul doar câți sunt din fire lipsiți de minte – iar Adam era umplut de înțelepciune multă, și în stare să facă deosebire între acestea două. Și ca să te încredințezi că era umplut de înțelepciune duhovnicească, auzi dovada.

A adus Dumnezeu la el fiarele ca să vadă ce nume le va pune: și cum le-a numit pe ele Adam, acesta este numele lor. Gândește-te, dar, de câtă înțelepciune era umplut, că a putut să pună nume atâtor soiuri de vietăți așa de felurite și deosebite – dobitoacelor, târâtoarelor, păsărilor – și încă pentru fiecare în parte: că Dumnezeu a primit punerea numelor și n-a vrut să le șteargă, așa încât numele acelea au rămas neschimbate – ceea ce dovedește că Adam nu a greșit, fiindcă Scriptura zice: tot, cum le-a numit Adam, acesta este numele lor.

2. Și atunci, Adam nu știa ce e bine și ce e rău și care ar fi noima? Și Dumnezeu a adus-o pe femeie la el, și văzând-o Adam, a cunoscut îndată că este de o fire cu dânsul. Și ce zice? Iată acum os din oasele mele și carne din carnea mea: că întrucât Dumnezeu adusese înaintea lui cu puțin mai înainte toate vietățile, vrând Adam să arate că această vietate, adică femeia, nu este niciuna dintre viețuitoarele acelea, a zis: Iată acum os din oasele mele și carne din carnea mea.

Iar unii zic că nu numai lucrul acesta se dă de înțeles aici, ci și felul facerii femeii, și pentru că nu va mai fi femeii fel de naștere ca acesta a zis Adam: Iată acum – ceea ce altcineva, tălmăcind mai cu acrivie, a zis: Aceasta o dată, altfel spus: „Numai acum s-a făcut femeie doar din bărbat; iar apoi nu va mai fi așa, ci din amândoi”. Os din oasele mele și carne din carnea mea: că din întreaga frământătură a luat Dumnezeu o bucată și așa a făcut-o pe femeie, ca întru toate să fie părtașă bărbatului. Aceasta, zice, se va chema femeie, pentru că din bărbat s-a luat. Vezi cum și numele îl pune ca să te învețe părtășia de fire, iar învățătura despre părtășia de fire și felul facerii să fie temei de dragoste veșnică și legătură a unirii de cuget.

După aceea, ce spune? Pentru aceea, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa. Nu a zis simplu: se va uni, ci: se va lipi, arătând cât de strânsă e legătura. Și vor fi amândoi un trup. Deci, cel care știa asemenea lucruri, spune-mi, nu știa ce-i bine și ce-i rău? Dar ce noimă ar avea asta? Că dacă nu știa ce-i bine și ce-i rău înainte de a mânca din pom, ci a aflat după ce a mâncat din el, păcatul s-a făcut lui dascăl de înțelepciune, și șarpele a fost nu amăgitor, sfătuitor spre cele de folos, făcându-1 pe om din fiară ce era. Dar nu este așa, nu – ferească Dumnezeu!

Că dacă nu știa ce-i bun și ce-i rău, cum putea primi porunca? Întrucât nimeni nu dă lege celui care nu știe că este rea călcarea legii; iar Dumnezeu a dat lege, și pe cel care a călcat-o l-a pedepsit: și nu ar fi făcut niciunul din aceste lucruri de nu l-ar fi făcut dintru început cunoscător al virtuții și al răutății. Vezi cum din toate părțile ni se dovedește că nu după ce a mâncat din pom a cunoscut binele și răul, ci cunoștea acestea și mai înainte?

Așadar, să păstrăm în noi cu osârdie, iubiților, toate aceste învățături, și acasă plecând să așternem îndoită masă – de mâncăruri și de auzire – și să grăiască bărbatul cele auzite aici, iar femeia să ia învățătură, să asculte și copii, și nici slugile să nu rămână lipsite de auzirea aceasta. Fă casa ta biserică: căci ești răspunzător și pentru mântuirea copiilor tăi, și pentru cea a slugilor – și precum mie mi se cere socoteală pentru voi, așa și fiecare dintre voi dă seama și pentru slugă, și pentru soție, și pentru copil.

Iar după asemenea povestiri ne vor lua în primire vise cât se poate de dulci și libere de toată nălucirea: căci lucrurile cu care obișnuiește sufletul a se îndeletnici în timpul zilei, acelea și noaptea ni se nălucesc. Și dacă vom păzi cele grăite aici în fiecare zi, nu vom avea nevoie de multă osteneală: fiindcă și cuvintele ce urmează vă vor fi mai limpezi, și eu voi da învățătură cu mai mult drag.

Deci, ca să fie ceva mai mult și mie și vouă – mie din învățătură, iar vouă din auzire – dimpreună cu masa trupului să așterneți și masă duhovnicească: căci cuvintele de învățătură se vor face vouă și pază și podoabă, și cele ale vieții de acum vi le va îndrepta Dumnezeu spre folos, și mai ușoare și lesnicioase vă vor fi toate – că zice: Căutați mai întâi Împărăția Cerurilor, și toate acestea se vor adăuga vouă (Mt. 6, 33; Lc. 12, 31). Deci, pe aceasta să o căutăm, iubiților, ca să avem parte și de bunătățile de aici, și de cele de dincolo, cu harul și iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care și cu Care slavă Tatălui și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Autor: Sf. Ioan Gură de Aur

Sursa: Cele dintâi omilii la Facere, p. 75-82

[1] Literal: „prin însăși natura discuției”.

[2] Ale sfinților.