Cele dintâi omilii la Facere – Cuvântul al treilea
Ce înseamnă: după asemănarea, și pentru ce, spunând Dumnezeu să stăpânim noi peste fiare, nu stăpânim; și că acest fapt dovedește multă purtare de grijă din partea Lui.
1. Precum nu au niciun folos cei care seamănă atunci când semințele sunt aruncate afară, de cale, nici cel care cuvântă nu câștigă nimic când cuvântul nu ajunge la cugetul ascultătorilor, ci sunetul, răspândindu-se degeaba în văzduh prin glas, lasă fără folos pe cel care aude. N-am spus acestea în zadar, ci ca să nu rămâneți lipiți doar de noimele cele mai simple, ci să cutezați a vă apropia și de cele mai adânci: că dacă nu vom scufunda în adâncul Scripturilor acum, când mădularele ne sunt ușoare spre a înota, ochiul mai pătrunzător (nefiind încă stingherit de șuvoiul viclean al dezmierdării), iar duhul mai tare[1], ca să nu se înăbușe, când o să ne mai scufundăm? Când o să fie dezmierdare, și ospăț, și beție, și masă plină de îmbuibare?
Dar atunci nu va fi lesne nici să ne mișcăm, așa de mult împovărează sufletul sarcina grea a dezmierdării. Nu vedeți că și cei care vor să fie mărgăritare nu află cele căutate șezând sus, pe țărm, și numărând valurile, ci scufundându-se până în adânc – și asta cu toate că-i mare osteneala căutării, mare primejdia aflării, și după aflare niciun câștig – fiindcă ce mare lucru aduce în viața noastră aflarea de mărgăritare? Măcar de nu ar fi adus marile rele pe care le-a adus: că ceea ce întoarce pe dos viața noastră și răstoarnă toate cu susul în jos e nebunia după avuții.
Și totuși, pescuitorii de mărgăritare își pun în joc și sufletul, și trupul pentru hrana vremelnică și îndrăznesc să înfrunte valurile; iar în cercetarea Scripturii nu e primejdie, nu este osteneală atât de încordată, ci puțină și ușoară, și aceasta pentru păzirea celor aflate, fiindcă cele aflate cu ușurință par celor mulți de disprețuit. În marea Scripturilor nu-i tulburare a valurilor, ci e mai liniștită ca orișice liman; nu e nevoie să ne scufundăm în sânurile cele întunecate ale adâncului, ci în ea e lumină multă, mai strălucitoare chiar decât razele de soare, liniște multă, departe-i orice tulburare, și din cele aflate – atât câștig cât nici nu este cu putință a înfățișa prin cuvânt.
Să nu ne dăm bătuți, dar, ci să ne apucăm de cercetarea înțelesurilor Scripturii. Ați auzit că după chipul lui Dumnezeu l-a făcut Dumnezeu pe om; și ce înseamnă după chipul am spus: că nu arată aceeași fire la om ca la Dumnezeu, ci asemănarea de stăpânire; iar după asemănarea înseamnă bunătatea și blândețea, și asemănarea după putință cu Dumnezeu în privința virtuții, precum spune Hristos: Fiți asemenea Tatălui Meu Care este în ceruri – fiindcă precum pe întinderea pământului unele vietăți sunt mai dobitocești[2], altele mai sălbatice, așa și pe întinsul sufletului nostru unele cugetări sunt mai dobitocești, altele mai sălbatice.
Deci, se cuvine să le stăpânim și să le biruim, și să dăm cugetării stăpânirea asupra lor. „Dar cum poate birui cineva sălbăticia gândului?”, zic unii. Ce spui tu, omule? Îi biruim pe lei și sufletele lor le îmblânzim, și te mai îndoiești că sălbăticia gândului poate fi preschimbată în blândețe? Și asta cu toate că leul are în fire sălbăticia, iar blândețea e împotriva firii lui; în vreme ce cu tine e dimpotrivă, bunătatea fiindu-ți în fire, iar sălbăticia împotriva firii. Deci, cel ce scoate ceea ce este după fire din sufletul fiarei și pune acolo ceea ce este împotriva firii ei, oare nu va putea păstra în sufletul său ceea ce-i este după fire?
Oare câtă nepăsare n-ar dovedi nefăcând aceasta? De altfel, cu sufletul leilor mai e și altă greutate: fiindcă sufletul fiarei este lipsit de cugetare. Ci totuși, ați văzut adesea duși prin piață lei mai blânzi ca oile, și mulți din cei aflați în prăvălii deseori aruncau bani stăpânului, ca plată pentru meșteșugul și înțelepciunea cu care a îmblânzit fiara. Iar în sufletul tău este și cugetare, și frică de Dumnezeu, și mult ajutor din toate părțile. Deci, nu îmi veni mie cu dezvinovățiri și îndreptățiri: căci este cu putință, dacă vrei, să fii blând și cuminte. Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, și să stăpânească fiarele (Fac. 1, 26).
2. Aici lovesc în noi elinii și spun că Scriptura minte, fiindcă nu noi stăpânim pe fiare, ci ele ne stăpânesc pe noi, pricinuindu-ne multă luptă supărătoare. Lucrul acesta nu e defel adevărat: fiindcă e de ajuns și vederea unui om să pună o fiară pe fugă – atâta frică le pricinuim. Iar dacă ne și ne vatămă din teamă, ori silite de foame, ori încolțite chiar de noi și nevoite să se apere, asta nu poate fi dovadă de stăpânire deplină: că nici dacă vreunul dintre noi, văzând că năvălesc tâlhari asupra sa, ar sări la arme și s-ar apăra, nu se poate spune că arată prin aceasta vreo stăpânire, ci multă grijă de scăparea sa; dar nu prin asta voi răsturna părerea lor, ci pe un alt temei, pe care vă e și vouă de folos să-l auziți.
Ne temem și avem frică de fiare, și am căzut din stăpânirea asupra lor – nu zic ba, sunt de aceeași părere; însă aceasta nu arată mincinoasă legea Iui Dumnezeu: fiindcă la început nu stăteau așa lucrurile, ci fiarele aveau frică și cutremur de om ca de un stăpân, și se plecau în fața lui – iar după ce am căzut din îndrăznirea către Dumnezeu și din cinste, din pricina aceasta am ajuns să avem frică noi de ele.
De unde se vede acest lucru? Dumnezeu a adus fiarele la Adam să vadă ce nume le va pune: și n-a fugit Adam, ca unul care se temea, ci le-a pus nume tuturor ca unor robi supuși. Acesta este simbol al stăpânirii: de asta și Dumnezeu, vrând să-i arate și prin aceasta care e prețul stăpânirii pe care i-o dăruise, l-a pus să dea nume fiarelor, și numele puse le-au rămas – fiindcă Scriptura spune: Tot ce a numit Adam, acesta e numele lor (Fac. 2, 19).
Acesta e un semn că omul nu avea frică de fiare mai înainte de cădere; iar al doilea, mai limpede ca primul, este împreună-vorbirea șarpelui cu femeia: că dacă oamenii s-ar fi temut de fiare, n-ar fi rămas pe loc femeia văzând șarpele, ci s-ar fi pus pe fugă; n-ar fi primit sfatul lui, nu ar fi stat de vorbă cu atâta lipsă de frică, ci îndată s-ar fi speriat și ar fi fugit.
Dar iată, stă de vorbă și nu se teme – că încă nu ființa teama aceasta; dar după ce a intrat în om păcatul, semnele cinstirii de care se bucura i-au fost luate; și precum între slugi cele care au trecere la stăpân sunt temute de restul slugilor, iar cele văzute cu ochi răi se tem și de slugile celelalte, așa s-a întâmplat și cu omul: căci până ce avea îndrăzneală către Dumnezeu, era temut de fiare; iar după ce s-a făcut vinovat înaintea Stăpânului a ajuns să se teamă și de cei mai de pe urmă dintre cei împreună-robi cu dânsul.
Iar dacă nu-i aceasta pricina, arată-mi că mai înainte de păcat fiarele ar fi fost temute omului – dar nu ai cum. Iar dacă după păcat a intrat frica, și aceasta e din purtarea de grijă a Stăpânului: că dacă porunca dată de Dumnezeu fiind clătinată și stricată, cinstea dată lui de Dumnezeu ar fi rămas aceeași, omul nu s-ar fi ridicat lesne: că atunci când oamenii se bucură de aceeași cinste fie că ascultă, fie că nu ascultă, se învață mai degrabă la viclenie și nu se depărtează lesne de răutate. Că dacă acum, sub spaime și pedepse și munci nu rabdă să se înțelepțească, cum ar fi fost dacă n-ar fi pățit nimic pentru păcatele lor grozave? Încât este învederat că Dumnezeu ne-a scos din stăpânire pentru grija ce ne-o poartă.
Tu vezi-mi și de aici iubirea Lui de oameni cea negrăită: fiindcă Adam a stricat toată porunca și a călcat legea – iar Dumnezeu nu a desființat toată cinstea lui, nici nu l-a scos cu totul din stăpânire; ci a lăsat ca afară de stăpânirea lui să fie doar acele vietăți ce nu îi folosesc prea mult spre nevoile vieții; iar pe celelalte, cele de trebuință și de folos, care slujesc mult viața noastră, le-a lăsat roabe nouă.
Ne-a lăsat cirezile de boi ca să tragem plugul, ca să brăzdăm pământul, ca să aruncăm semințe în brazdă; ne-a lăsat felurile de dobitoace de povară, ca să ne ajute la cărat; ne-a lăsat turmele de oi, ca sa avem veșminte; și alte feluri de vietăți ne-a lăsat, aducătoare de alte foloase: cad după ce, pedepsindu-l pe om, a zis: Întru sudoarea feței tale vei manca pâinea ta (Fac. 3, 19), ca sudoarea, și chinul, și osteneala să nu fie cu neputință de îndurat, a ușurat greutatea și povara sudorii prin mulțimea necuvântătoarelor ce ne ajută în această osteneală și în acest chin.
Și precum un stăpân iubitor de oameni și grijuliu, după ce și-a biciuit sluga, pune să fie doftoricită, așa și Dumnezeu, punând pedeapsa asupra noastră, voiește să o ușureze în tot chipul, osândindu-ne la sudori și osteneli, dar pe de altă parte gătindu-ne multe feluri de necuvântătoare spre ajutorarea ostenelii noastre.
Pentru toate acestea sa Îi dăm mulțumită: că și faptul că ne-a dat cinstea, și că ne-a luat-o iarăși, și că nu ne-a luat-o cu totul, și că a pus asupra noastră teama de fiare, și toate câte le-a făcut cu noi sunt, daca stai să cercetezi, pline de multă înțelepciune, de multă purtare de grijă, de multă iubire de oameni: de care fie ca toți să ne bucuram mereu spre slava lui Dumnezeu, Celui Ce a lucrat acestea. A Lui e slava în vecii vecilor. Amin.
Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Sursa: Cele dintâi omilii la Facere, p. 35-42
[1] Literal: „mai rezistent”.
[2] Iraționale.