Omul este așezat de Dumnezeu în mijlocul lumii, fiind centrul ei dinamizator

Omul!… Toate făpturile tac înaintea acestei minuni, toate aşteaptă cu o sfântă înfrigurare orice mişcare a acestei taine infinite. Ca şi cum Dumnezeu Şi-ar fi concentrat toate minunile din toate lumile Lui şi le-ar fi rezumat la una singură: în om, atât de mare şi de minunat este  această făptură zidită din suflet şi trup unite prin legătura chipului Sfintei Treimi.

Prin suflet – O, ce taină a tainelor! O, minume a minunilor! Inimile tuturor pelerinilor veşniciei s-au zdrobit în jurul sufletului omului. Oamenii trăiesc prin suflet şi nu cunosc ce este sufletul – omul este legat de lumea spirituală.

Prin trup – O, ce laborator minunat care transformă apa în sânge, aerul în oase, pâinea în carne, plantele în metale şi metalele în lichide. Un nemaivăzut laborator plin de minuni este trupul – se simte intim legat de lumea sensibilă.

Astfel constituit, omul a fost aşezat de Dumnezeu în mijlocul acestei lumi ca un centru al ei şi având menirea de a dinamiza întreaga creaţie spre temeiul ei ontologic: Logosul dumnezeiesc. De aceea, pe om îl atrag cu aceeaşi tărie tainele lumii spirituale şi farmecul lumii materiale. Fiinţa omului se simte compatibilă deopotrivă cu cele nevăzute şi cu cele văzute, cu energiile şi cu faţa sensibilă a cosmosului, ceea ce îl face o făptură ce în permanenţă stă întinsă între cele două lumi, ca o coardă instrumentală ce rezoneză armonic şi cu unele şi cu altele[1].

Veşmântul nevăzut sau haina de lumină ascunsă (pentru ochii sensibili) ţesută din carne şi duh, care-l valorizează astfel pe om este pecetea chipului Preasfintei Treimi imprimată peste întreaga lui fiinţă. Prin această pecete divină, lutul însufleţit devine persoană. Adică, făptura neraţională (animal biped) ce se aseamănă prin trup cu toate vieţuitoarele lumii sensibile, devine prin sufletul (care străbate întreg trupul) insuflat de Duh (Fac. 2, 7) şi plin de slava Treimii fiinţă raţională şi liberă, conştientă de sine şi de toate făpturile universului creat, responsabilă pentru destinul lor veşnic şi capabilă de creştere infinită a lui cu ele, către Ziditorul lor.

Altfel spus, în chipul de persoană stă toată taina, minunea şi valoarea neţărmuită a omului. Numai întrucât este persoană întru toate asemenea arhetipului său Treimic la nivel creat, omul poate fi în mijlocul lumii centrul ei dinamizator, cu atâta putere încât poate să unească întru sine şi să ţină în unitate întreaga varietate distinctă a creaţiei, concomitent cu mişcarea lui liberă către temeiul lor veşnic din care au ieşit: Raţiunea Tatălui plină de Duh.

Orice s-ar întâmpla cu omul în lume, oricum şi-ar folosi libertatea şi raţiunea subiectivă, chipul de persoană nu se poate pierde. El face parte din structura ontologică a omului şi în acelaşi timp, reprezintă apogeul întregii structuri subiectivante a creaţiei. Cu alte cuvinte, persoana are în om statut ontologic indelebil, fiind de aceeaşi calitate şi având acelaşi conţinut cu fiinţa pe care o ipostaziază, fiinţa fiind însăşi conţinutul persoanei, iar persoana însăşi existenţa fiinţei.

Dar, aceasta nu înseamnă că însemnele persoanei nu pot fi alienate. De fapt, toate caracteristicile subiective şi mai ales valenţele spirituale ale acesteia sunt date ca tendinţe în om. De libertatea lui depinde activarea şi revelarea lor sau dimpotrivă estomparea, întunecarea şi atrofierea lor. Omul este persoană încă de la zămislire, dar numai în starea lui de chip, care este un dat natural al său. Însă, acest dat trebuie crescut şi desfăşurat în toată amplitudinea lui veşnică numai cu acordul susţinut al omului. În acest sens spunem în mod obişnuit, că omului îi revine toată responsabilitatea maturizării sale subiective (Efes. 4, 13) sau dimpotrivă a eşuării sale în ceea ce priveşte finalizarea proiectului subiectiv al fiinţei sale. În realitate, este vorba despre parcurgerea drumului de la chip spre infinita asemănare a omului cu Dumnezeu (Fac. 1, 26).

Numai pornind de la aceste considerente putem înţelege de ce în om există o întreagă nelinişte pentru împlinirea acestui deziderat subiectiv, care cu timpul şi din cauza căderii s-a transformat în luptă ascetică ce implică tot cosmosul şi toate puterile cereşti (deopotrivă ale luminii şi ale întunericului). Ratarea protopărinţilor a fost dublată de contribuţia generaţiilor următoare până astăzi, prin acţiunea liberă şi contrară a persoanelor faţă de traiectoria bună a fiinţei lor, ajutând astfel la înmulţirea păcatului în lume şi implicit la intensificarea luptei cu el, făcând anevoios efortul ascetic al celor ce doresc înstăpânirea şi revelarea valenţelor personale în ei.

Autor: Gheorghe Butuc
Sursa: Rezumatul tezei de doctorat în teologie. Titlu: Persoană şi lucrare în antropologia creştină şi reflectarea lor în spaţiul românesc al secolului al XX – lea. De la interpersonalitate la interculturalitate. Aici poți vedea întreg rezumatul

Notă:

[1] Am dezvoltat aceste gânduri plecând de la remarcabila sinteză teologică făcută omului de sfântul Iustin Popovici în articolul: „Raiul meu şi iadul meu. Sensul vieţii şi al lumii”, prins în volumul aceluiaşi autor: Omul şi Dumnezeul-Om, pp. 68-77, aici pp. 74-75.