Omul creat după chipul lui Dumnezeu
Și a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră […]» Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu 1-a făcut: a făcut bărbat și femeie.” (Fac. 1, 26, 27)
Fundamental, omul (antropos = „cel care privește în sus”) este un vector care indică spre cer. Organism viu și suflet creat, el este dor și dinamică spre comuniune. Este privire care se întinde peste zări spre îmbrățișarea Tatălui. Așadar, a fi „după chipul” lui Dumnezeu înseamnă a fi în înrudire cu Dumnezeu (Sf. Grigorie de Nissa), a participa continuu la suflarea Lui de viață, care nu-i numai chemare la existență, ci și chemarea la a rămâne în iubirea Tatălui, a persista în unire cu rațiunile Fiului.
Chemarea la viată a omului nu-i numai o chemare la existență, ci și chemarea către un mod anume de existență. A fi după chipul Celui ce este Iubirea absolută (Treime în Unime) implică a fi o ființă comunitară, deschisă spre celelalte persoane, adică relațională, vector al comuniunii. Pentru om „a fi” înseamnă „a fi către altul”. Căci în Sfânta Treime, comuniunea de iubire este absolută, fiecare este deplin dăruită celeilalte, sunt Una în Alta.
Părinții filocalici spun că omul poartă în el o alcătuire treimică. Sfântul Grigorie Sinaitul, și împreună cu el și alți Părinți, arată întocmirea sufletului după chipul Sfintei Treimi:
În fiecare om este minte, cuvânt și duh, și nici mintea nu este fără cuvânt, nici cuvântul fără duh; și acestea sunt una în alta și în ele însele. Căci mintea grăiește prin cuvânt și cuvântul se arată prin duh. Prin aceasta omul poartă un chip… al Treimii nenumite și arhetipice”. Și continuă: „Tatăl e Mintea, Fiul e Cuvântul iar Duhul Sfânt e cu adevărat Duhul”[1].
Iar Sfântul Grigorie Palama învață asemenea că așa s-au dat lui Adam: „fire treimică după Treimea supremă, fiind făcută după Chipul ei… ca mintală (înțelegătoare), cuvântătoare și duhovnicească… și păzind treapta ei, să fie numai după Dumnezeu, să se alipească numai de El cu dragostea cea mai caldă și înfocată… să privească neîntrerupt pe Cel ce l-a zidit și l-a împodobit după chipul Său, pe Cel ce prin aceasta i-a dat puterea cunoștinței și a dragostei”[2].
Prin suflarea Sa, Dumnezeu a imprimat în om o viață după chipul vieții Sale, dar chipul nu se poate menține clar decât dacă modelul este lipit cât mai des de el. Chipul nu-și poate menține prin sine conformitatea cu originalul. Iată de ce în caracterul omului de chip al lui Dumnezeu e implicată ideea de participare la viața divină și fără această participare chipul își pierde claritatea sa.
Cum participarea la viața divină se face prin har, acesta este cel care întreține calitatea chipului și sporește frumusețea lui până la asemănarea cu Dumnezeu. Se poate spune că el [harul] este o pecete dumnezeiască ce marchează natura, punând-o într-un raport personal cu Dumnezeu, raport absolut unic pentru fiecare ființă. Deci harul nu e numai o putere personală ci prin el avem în noi pe Dumnezeu Însuși ca model ce suflă în viața noastră viața Sa pentru a o face pe a noastră tot mai conformă cu a Sa[3].
Înseamnă că harul este intim ființei umane, iar ceea ce definește și distinge omul este modul de existență. Acest mod trebuie să fie după chipul modului de existență al lui Dumnezeu Cel în Treime, adică o existență personală, persoană, ființă constitutiv relațională. Relația, raportul, așezarea față de celelalte persoane (Dumnezeu și oamenii) configurează și sporește ființa umană mai mult decât orice alte condiționări.
Autor: Ieromonah Ioan Bute
Sursa: Frumusețea care va salva lumea, p. 117-119
[1] Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, în Filocalia a VII-a, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, EIBMBOR, București, 1977, p. 101.
[2] Sfântul Grigorie Palama, 150 de capete despre cunoștința naturală, despre cunoașterea lui Dumnezeu, despre viața morală și despre făptuire, în Filocalia a VII-a, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, EIBMBOR, București, 1977, p. 449-450.
[3] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Starea primordială a omului în cele trei confesiuni, în „Ortodoxia”, nr. 3/1956, p. 324.