Planetele extrasolare și viața extraterestră

Facem aici o ultimă mențiune pe care o considerăm semnificativă. În debutul secolului XXI, acuratețea observațiilor a crescut semnificativ, încât a fost posibilă depistarea primelor sisteme stelare. De aceea, căutarea planetelor a devenit una dintre preocupările cele mai febrile ale astrofizicii. Activitatea nu este deloc ușoară, pentru că în atenție sunt corpuri cerești îndepărtate, mult mai mici decât stelele și cu o luminozitate foarte redusă (aproximativ de 10 miliarde de ori mai slabă în spectrul vizibil și de 10 milioane de ori mai slabă în spectrul infraroșu fată de stele).[1]

Există trei metode principale de depistare a planetelor extrasolare. Prima dintre ele se bazează pe faptul că orice stea în jurul căreia gravitează planete prezintă oscilații ale poziției sale. Aceasta pentru că ea este permanent „atrasă” gravitațional de planetele ce orbitează în jurul ei. Soarele, de exemplu, se rotește în jurul centrului Căii Lactee, însă traiectoria lui înregistrează mici oscilații tocmai pentru că planetele cunoscute, în special Jupiter, îl atrag către ele, în timpul mișcării de revoluție. Așadar, câtă vreme sunt atrase de planetele ce gravitează în jurul lor, stelele vor avea poziții oscilante în raport cu observatorii tereștri.

Însă o astfel de oscilație se înregistrează destul de lent, fiind necesare observații care să sesizeze mai multe oscilații, ceea ce înseamnă, de fapt, mai multe rotații ale planetelor în jurul astrului respectiv.

Depistarea planetelor poate fi, de asemenea, posibilă și într-un anumit caz special, când observatorul este situat chiar în planul de rotație al planetelor. El poate să sesizeze atunci trecerea planetelor (tranzitul) prin „dreptul” stelei, fapt care-i afectează strălucirea aparentă. De exemplu, un observator din afara sistemului solar, situat în planul orbitei lui Jupiter, va constata că luminozitatea Soarelui se diminuează pentru scurt timp, cu 1 %, la fiecare 12 ani, adică tocmai atunci când Jupiter trece prin dreptul discului solar.

În fine, existența planetelor poate fi depistată și prin intermediul efectelor pe care gravitația lor o exercită asupra radiației stelare, efecte ce pot fi sesizate prin măsurarea precisă a lungimilor de undă. Până în prezent, în galaxia noastră au fost descoperite și catalogate câteva sute de planete extrasolare. În legătură cu acestea au fost analizate aspecte cum ar fi dimensiunile, structura sau poziția atmosferei acestor corpuri.

Pe de o parte, aceste investigații sunt importante pentru că pot da indicii asupra modului de formare al sistemului solar și al planetelor. Latura mai intens mediatizată a acestor cercetări o reprezintă, totuși, posibilele date privind planetele extrasolare favorabile vieții. Motivul pentru care acest subiect beneficiază de atât de multă atenție e ușor de sesizat. Cel mai adesea, în legătură cu posibilele planete ce pot găzdui viața, este pomenită ideea existenței civilizațiilor extraterestre.

Chestiunea pare să aibă, toate ingredientele unui subiect senzațional, cu „impact” la nivelul societății, „croit” parcă anume pentru creșterea audienței, cu ecouri în piața ideilor științifice și culturale, în proiectele științifice destinate să recepteze mesajele cosmice, în scenariile producțiilor de film, în romanele science-fiction.

Totuși, este semnificativ faptul că, până la începutul anului 2011, nu s-a dovedit că vreuna dintre planetele descoperite ar fi favorabilă vieții.[2] Din 1992, de la descoperirea primei planete extrasolare și astăzi, observațiile culese arată mai degrabă contrariul. S-au identificat numeroase sisteme stelare, dar acestea au configurații radical diferite de cele ale sistemului nostru solar. De exemplu, multe sisteme stelare au planetele gigantice extrem de fierbinți.

Aceasta înseamnă că, în acele sisteme, planeta cea mai mare, care ar avea, să spunem, rolul lui Jupiter, ar fi mult mai apropiată de astru. În cazul sistemului nostru Solar, Jupiter este la o distanță de cinci ori mai mare față de Soare decât distanța Soare-Pământ. Terra este situată în interiorul zonei favorabile pomenite mai spus (numită și Goldilocks), cu temperaturi care evită extremele.

În sistemele stelare cu giganți fierbinți acest lucru nu este posibil, întrucât planetele mici vor fi sau foarte reci (adică îndepărtate de stea), sau extrem de fierbinți, „zona temperată” din jurul stelei și o bună parte din vecinătățile ei fiind „ocupate” de planeta gigantică a cărei atracție gravitațională intensă „mătură” o fâșie lată în jurul astrului. Potrivit rezultatelor strânse până la finele anului 2010, niciunul dintre corpurile descoperite nu erau favorabile vieții.

Potrivit rezultatelor strânse până la finele anului 2010, niciunul dintre corpurile descoperite nu erau favorabile vieții. În luna ianuarie a anului 2011, Howard Smith, astrofizician la Harvard, după o lungă perioadă în care a analizat condițiile de viață de pe 500 de planete descoperite, a afirmat că acestea nu permit apariția sau existența vieții.

Mai mult decât atât, Smith afirmă că toate aceste condiții vitrege ce corespund planetelor extrasolare investigate până acum ar putea reprezenta „cazul comun, situația curentă în Univers, și că binecunoscutele condiții favorabile vieții existente pe Terra „ar putea fi unice”![3] Cercetătorul spunea că aceste considerații se bazează pe faptul planetele și sistemele solare studiate până sunt foarte diferite de sistemul nostru solar, fiind foarte ostile formelor de viață.

Aceasta înseamnă, însă, că multe dintre aprecierile făcute până, acum privind șansele de a descoperi civilizații extraterestre au fost prea puțin întemeiate. Un exemplu tipic pentru această situație este steaua HD10180, situată la 127 de ani-lumină de Terra, în jurul căreia gravitează cinci planete de mărime apropiată lui Neptun. Această stea are o planetă care, la început, părea să fie asemănătoare cu Pământul, chestiunea stârnind chiar entuziasm și multe întrebări. Însă asemănările caracteristicile Terrei s-au dovedit nefondate. În realitate, planeta aceasta este mult prea apropiată de steaua pomenită și, deci, foarte fierbinte, fiind bombardată fără încetare de radiații nocive vieții.[4]

În interviul amintit, Howard Smith arăta că o parte importantă dintre planetele descoperite până acum au orbite eliptice foarte alungite. Faptul acesta determină variații mult prea mari ale temperaturii, pe durata unei rotații complete în jurul astrului, ceea ce face ca apa, în caz că ea ar exista, să nu poată rămâne în stare lichidă prea mult timp, împiedicând în felul acesta dezvoltarea organismelor vii și formarea mecanismelor lor specifice de adaptare la variații climaterice.

La începutul anului 2012, situația era semnificativ schimbată. Potrivit mai multor observații confirmate, dintr-un total de 758 de planete extrasolare, patru erau considerate locuibile.[5] În 2014 numărul planetelor care par locuibile a crescut la 1774, însă dificultățile de ordin tehnic pe care le ridică verificarea propriu-zisă a acestor ipoteze sunt considerabile. Cel puțin două chestiuni pot fi luate în discuție aici.

În primul rând ar fi distanța ce desparte Pământul de toate aceste presupuse „destinații” extrasolare. Posibilitatea omului de a călători către aceste planete este practic imposibil de luat în calcul. Poate fi amintit aici și un exemplu. În 1974, un cercetător a transmis la distanță un semnal destinat „civilizațiilor extraterestre”, având ca destinație roiul M13 din constelația Hercule, la o distanță de 25 000 de ani-lumină.

Aceasta înseamnă însă că semnalul va ajunge la destinație în anul 23026… însă calculele acestea sunt făcute pentru „călătoria” unui semnal luminos, care se propagă cu viteza maximă posibilă. Dacă un om ar fi capabil să călătorească măcar cu o zecime din viteza luminii, adică de 35 de mii de ori mai repede decât se deplasează un vehicul spațial actual, durata unei călătorii nu ar ajunge să fie decât de zece ori mai mare…. Plecat de pe Terra să investigheze o planetă cu condiții favorabile din roiul M13, expediția omului ar avea nevoie de 230 260 de ani să ajungă la destinație…

Dacă ar fi să oferim ca un ultim exemplu o planetă a cărei descoperire a fost dată publicității în decembrie 2011, am putea exprima câteva aprecieri privind accesibilitatea unei astfel de lumi. Misiunea Kepler a NASA a descoperit o planetă ce pare să respecte condițiile fizice necesare vieții, orbitând în jurul unei stele G2 situate la 600 de ani-lumină de Terra. Potrivit observațiilor, planeta este situată mai aproape cu 15% de steaua ei, comparativ cu distanța dintre Pământ și Soare.

Și, cum steaua aceasta, G5, pare să fie cu 25% mai puțin strălucitoare decât Soarele, planeta pare să aibă la suprafața ei o temperatură medie de 22 °C și un „an” cu durata de 290 de „zile”, luând în considerație mișcarea de rotație și cea de revoluție ale planetei în jurul stelei.[6] Totuși, distanțele până la aceste planete rămân principalele obstacole în calea explorării lor directe. Este de-ajuns să ne imaginăm o călătorie până la această planetă, situată la 600 de ani-lumină.

Dacă ar fi să luăm în calcul o deplasare foarte rapidă, cu 10% din viteza luminii (ceea ce este imens, incomparabil față de tot ceea ce a reușit să realizeze tehnologia actuală), o misiune care să exploreze o astfel de planetă ar fi imposibilă, dacă ne gândim că nu ar putea să dureze mai puțin de câteva mii de ani.[7]

Distanțele care ne despart de aceste planete extrasolare sunt atât de mari, încât cercetătorii nu pot fi decât prudenți și realiști[8]. Howard Smith, de exemplu, afirmă în același interviu că oamenii nu ar putea practic să realizeze vreo călătorie către niciuna dintre aceste planete extrasolare, indiferent de condițiile pe care acestea le-ar avea.

Pe de altă parte, distanțele mari care ne separă de aceste planete fac dificilă detectarea unor semnale luminoase care să poată dovedi fără dubii condițiile adecvate pentru existența vieții. Radiația provenită de la o exoplanetă ar trebui să conțină bio-semnale (biomarkere) specifice, provenite din atmosferă, care îndreptățesc ideea existenței vieții.

Semnale care să dovedească existența simultană, în aceeași pătură atmosferică, a oxigenului și metanului ar reprezenta indicii bune pentru a considera că planeta respectivă ar putea adăposti organisme vii. Totuși, cercetătorii sunt rezervați în privința posibilităților tehnice de evidențiere a acestor semnale.

Mai concret, pentru un sistem format dintr-o planetă și satelitul ei natural (luna ei), un astfel de marker este greu de pus în valoare. Aceasta pentru că, în realitate există posibilitatea ca semnalul ce provine de la o planetă fără viață, însoțită de o lună fără viață, să fie identic cu cel provenit de la o planetă care ar avea condiții favorabile vieții. Distanța considerabilă care ne desparte de aceste planete pune dificultate în distingerea celor două situații[9].

Într-o cheie simbolică, s-ar putea spune că preocuparea febrilă pentru descoperirea altor planete capabile să găzduiască viața l-a condus pe om într-o situație limită, într-un fel paradoxală. El constată astăzi, cu mai multă convingere decât în trecut, miracolul vieții și „privilegiul” de a locui pe un Pământ extraordinar. În același timp, el se încredințează de limitele propriei mobilități cosmice.

Pe de o parte, în faptul că cercetarea amănunțită a altor sisteme stelare scoate la iveală valoarea extraordinară a Pământului și a vieții se întrevede cum în chiar „fondul cosmologic” al existenței umane sunt ascunse temeiuri morale. Datele astrofizicii sugerează astăzi că Pământul este „locul” vieții omenești, într-un Univers deschis mai degrabă cunoașterii spirituale decât experienței directe, sugerând totodată valoarea inestimabilă a vieții și a solidarității umane, așa cum strălucesc ele în imensitatea aridă a spațiului cosmic.

Pe de altă parte, distanțele imense, ce fac aproape derizorii intențiile de cucerire a spațiului, arată că nu explorarea directă, cu „pasul”, este ultima țintă a omului în privința locurilor îndepărtate din Univers. În fine, perspectiva creștină asupra raportului dintre om și cosmos se dovedește aici relevantă. Insistența cu care aceste strădanii de explorare a cosmosului revin mereu în centrul preocupărilor omenești ar putea indica un rest din vocația primordială a omului, chemat să „stăpânească” lumea printr-o incursiune spirituală.

Nu prin călătoriile desfășurate în plan fizic, ci mai ales prin „scurtătura” abruptă a vieții duhovnicești, ființa urcă, în mod interior, către putința de a cuprinde întreg Universul și raționalitatea lucrurilor create existente în el. În acest fel, cuprinderea Universului se dovedește a fi posibilă dincolo de distanțele cosmice de netrecut, întrucât omul poate depăși orice distanta și orice durată prin spirit.[10]

Foarte adesea, în descoperirile pe care le face astăzi știința cu privire la miracolul vieții terestre, omul nu vede darul multiplu încredințat lui, acela de a experia viața și de a-i putea întrezări tainele, și nu vede nici vreun temei pentru protejarea speciilor, a vieții și a libertății semenilor. Nici în întreaga complexitate a lumii vii, scoasă astăzi la iveală tot mai mult, în țesătura aceasta de lanțuri trofice care leagă viața plantelor de cea a animalelor într-o legătură ce se dovedește necesară vieții orbului, în această horă a viului, ce cuprinde întreg, ce cuprinde întreg Pământul, omul nu realizează că are un loc privilegiat și o sarcină spirituală cuprinzătoare.

În felul cum viața viețuitoarelor, mișcarea și lucrarea lor asigură viața și o bună parte din bunăstarea omului, prin faptul că toate aduc roade și toate se înmulțesc potrivit rânduielilor lor, mai presus de voința omului și în folosul lui, el încă nu vede strălucirea darurilor lui Dumnezeu pentru dânsul și nici îndemnul la dăruire de sine lui Dumnezeu, pentru rodirea spirituală, prin virtuți. Omul nu resimte, privind toate datele extraordinare ale științelor vieții, că este chemat să extindă și să intensifice legăturile de viață ale viețuitoarelor, prin efortul lui conștient și liber, prin iubirea fată de semeni, prin strădania voluntară de întrajutorare, prin solidaritate.

El nu vede chemarea de a lega cu semenii lui hora mai cuprinzătoare și mai puternică a comuniunii de iubire, legătura cu semenii în viața spirituală, care ar cuprinde în ea întreaga viață biologică. Pentru că abia prin îmbrățișarea spirituală a umanității înduhovnicite, care cuprinde Creația, abia așa ajunge să se reflecte în Creație perihoreza iubirii desăvârșite a Sfintei Treimi, care sfințește viața lumii și iubirea dintre oameni, cuprinzând și îndumnezeind pe om și întreaga Creație.

De asemenea, nici în căutările lui neobosite omul nu subînțelege indiciile unei sarcini spirituale infinite, chemarea lăuntrică, nevoia de a trece pe un plan mai înalt, în căutarea cunoașterii depline, ca viață în comuniune cu Dumnezeu Creatorul, ca unire deplină cu El, în iubire. În fine, în faptul că toate aceste situații extraordinare și datele științelor nu dovedesc existenta unui Creator, în faptul că, în ciuda descoperirilor extraordinare, nicio dovadă științifică nu forțează actul de credință, omul nu subînțelege iubirea lui Dumnezeu care-i protejează libertatea, situarea Lui discretă în spatele fenomenelor din câmpul privirii și rațiunii lui, tocmai pentru ca actul credinței lui să rămână liber de orice determinare și dovadă, așa cum este și iubirea.

Prin toate aceste situații iese la iveală faptul că, în toate prilejurile în care înțelegerea se petrece altfel decât în manieră duhovnicească, luminile spirituale ale descoperirilor pe care le face omul în lumea sensibilă sau în potrivirea lui cu ea rămân încă nedescoperite sau nedeplin înțelese, cu toată strălucirea lor și cu toate prilejurile repetate prin care ele se vădesc în fiecare din rezultatele științelor sau realizările ingineriei.

În ultimul capitol al cărții vom vedea că, din perspectivă creștină, abia în acest plan al vieții spirituale simțurile omului, sfințite prin Botez și Mirungere, redevin porți de receptare duhovnicească a semenilor, a lumii și a vieții. Abia așa rațiunea omului nu mai primește doar înțelesurile legate de cele sensibile, ca în faptul de știință, ci chiar și trupul lui primește hrană duhovnicească, Sfânta Euharistie, inima lui resimte căldura iubirii lui Dumnezeu, sufletul primește lucrarea iluminatoare și sfințitoare a harului, care descoperă cele ascunse.

De aceea, din perspectivă teologică, chiar dacă ar ajunge în toate aceste depărtări cosmice, omul nu poate primi răspunsuri cu privire la sensul vieții lui, nu-și poate odihni sufletul și, desigur, nu se poate mântui. Potrivit Revelației, nu prin aceste călătorii câștigă desăvârșirea, chiar de-ar fi ca ele să ajungă pe o altă planetă, într-o galaxie sau chiar într-o altă dimensiune a spațiului fizic.

Nicio călătorie cosmică nu ne scoate din marginile Universului creat și nu ne poate trece din planul creat al existenței în planul comuniunii cu Dumnezeu. De aceea, nu distanțele cosmice sunt cele mai mari, ci deosebirea ontologică dintre creat și necreat, dintre viața creaturilor și viața în comuniune cu El. Deosebirea de ființă dintre Dumnezeu și Creație este, de fapt, distanța cea mai mare pe care o poate experia omul, în statutul lui de ființă creată, și deopotrivă pasul cel mai mare pe care el îl poate face în viața lui, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Pentru că, ajutat de har, printr-o viață trăită în comuniune cu Dumnezeu, el poate uni și – și are vocația să o facă – chiar în sine, într-un mod interior, malurile acestei prăpăstii ontologice dintre creat de necreat, chiar dacă această prăpastie depășește în lărgime întreg Universul. Unirea aceasta devine posibilă prin unirea cu El, încât distanța spațială, durata temporală și toate celelalte intervale sunt depășite prin comuniunea creaturii cu Creatorul, în care este cuprins și întreg Universul, dar și oamenii, în solidaritate.

Așadar, prin spirit, drumul către marginile Universului și către semenii noștri este mai scurt, pentru că punctul de plecare și cel de cel de destinație sunt în interiorul nostru, și corespund unei condiții existențiale. Iar distanța aceasta este străbătută printr-o viață euharistică și eclesială, care transfigurează spațialitatea și temporalitatea lumii create prin unirea cu Cel supraspațial și supratemporal, Care se coboară în noi.

Autor: Diac. dr. Adrian Sorin Mihalache

Sursa: Lumina celui nevăzut: o privire teologică în raționalitatea Creației și teoriile științifice recente despre Univers, vol. 2, p. 92-101

---

[1] Cf. D.D. SASSELOV, „Extrasolar planets”, pp. 29-31.

[2] Cf. „Alien life deemed impossible by analysis of 500 planets”, 23 ianuarie 2011, online, în http://www.telegraph.co.uk/science/space/8276756/Alien-life-deemed-impossible-by-analysis-of-500-planets.html

[3] Cf. Heidi BLAKE, „Alien life deemed impossible by analysis of 500 planets”, 23 ian. 2011 [disponibil online la adresa: http://www.telegraph.co.uk/science/space/8276756/Alien-life-deemed-impossible-by-analysis-of-500-planets.html].

[4] Cf. „Viața extraterestră”, în: Nigel CALDER, Universul magic, Ed. All, București, 2008, pp. 710-718.

[5] Este vorba despre HD 85512 b, Gliese 581 d, Kepler-22 b și Gliese 667C c, menționate în: Habitable Exoplanets Catalog, Universitatea din Puerto Rico, Arecibo [disponibil online la adresa: http://ph1.upr.edu/projects/habitable-exoplanets-catalog].

[6] Cf. Carnegie Institution, „First Habitable-Zone Super-Earth Discovered in Orbit Around a Sunlike Star”, în: Sciencedaily, 5 dec. 2011 [disponibil online la adresa: http://www.sciencedaily.com/releases/2011/12/111205140525.html].

[7] Să facem un calcul simplu. O zecime din viteza luminii ar însemna 108 000 000 km/h. Ca să ne dăm seama de faptul că un vehicul cu o astfel de viteză este încă foarte departe de ceea ce a fost realizat până, acum, din punct de vedere tehnic, putem oferi câteva exemple. Viteza cea mai mare atinsă de un vehicul cosmic la ieșirea din sfera de atracție a Terrei a fost de 57.600 km/h, în cazul misiunii New Horizons, în ianuarie 2006, misiune care vizează „planeta” Pluto, viteza aceasta fiind măsurată în raport Terra. Vehiculul Voyager 1 călătorește cu o viteză și mai mare, îndepărtându-se de Soare cu 62.100 km/h. Aceste viteze sunt depășite de cele ale vehiculelor misiunii Helios, care orbitează în jurul Soarelui, având, în unele porțiuni ale traiectoriei lor eliptice, chiar și 250.000 km/h. Cea mai mare viteză a unui vehicul spațial cu oameni la bord la intrarea în atmosfera terestră, pare să fi fost atinsă de misiunea Apollo 10, anume 39.885 km/h. Viteza cea mai mare înregistrată la intrarea în atmosfera terestră a unui vehicul fără oameni la bord a fost atinsă la o misiune Stardust menită să colecteze date despre comete, anume 46.660 km/h. În fine, viteza cea mai mare înregistrată la intrarea în atmosfera unei planete din întreg sistemul nostru solar a fost cea în cadrul operației de prăbușire controlată a vehiculului Galileo în atmosfera planetei Jupiter, respectiv 173.770 km/h (pentru mai multe informații, vezi: „Fastest Spacecraft”, în: The Encyclopedia of Science [online], disponibilă la adresa: http://www.daviddarling.info/encyclopedia/F/fastest_spacecraft.html). Acestea sunt cele mai mari atinse până acum de vehiculele construite de om. În comparație cu cea mai mare dintre aceste viteze atinse de un vehicul construit pe Terra, a zecea parte din viteza luminii este de aproape 500 de ori mai mare! Chiar și așa, imaginând un vehicul care să transporte oameni și care să se deplaseze cu o viteză de 500 de ori mai mare decât cel mai rapid vehicul cosmic construit vreodată de om, durata călătoriei până la planeta aleasă în exemplul nostru ar fi extraordinar de mare, dincolo de limitele vieții omenești și chiar de un orizont de așteptare rezonabil pentru întreaga umanitate. Cu o zecime din viteza luminii, un echipaj plecat în 2050 de pe Pământ, într-o misiune către planeta locuibilă a stelei G2, ar face 6000 de ani până la destinație, iar dacă misiunea cuprinde întoarcerea pe Terra, echipajul ar ajunge înapoi pe Pământ după 12 000 de ani de la plecare, în anul 14050!

[8] În prezent, numărul planetelor extrasolare considerate potrivite pentru a găzdui viața a ajuns la 4000. Totuși, analiza rafinată a datelor și verdictul privind caracteristicile efective ale acestor corpuri cerești va dura multă vreme, întrucât tehnologia pentru observații rafinate la distanțe atât de mari, nu este încă pusă la punct. Ținând seama de caracteristicile acestor corpuri cerești, Kepler 452b pare până acum să îndeplinească cel mai bine condițiile favorabile vieții. Este vorba despre un corp ceresc mai voluminos decât Terra, ce gravitează în zona locuibilă (adică la o distanță care permite existența apei) în jurul unui astru ceva mai mare decât Soarele. Cercetătorii apreciază că în următorii 20-30 de ani vor fi puse la punct modalități tehnice pentru a investiga mai bine dacă habitatul unor astfel de planete poate sau nu să găzduiască viață. Vor fi urmărite, în acest sens, semnale luminoase care să dea seama de existența clorofilei. Totuși,  nu se ascunde faptul obținerea unor informații atât de precise este dificilă, iar certitudinile privitoare la corpuri atât de îndepărtate vor fi greu de obținut (cf. Nola Taylor REDD, „Why we haven’t found another Earth yet”, în: Astronomy, 44 [2016], nr. 2, p. 28). Este important însă să menționăm, iarăși, durata unei eventuale expediții cosmice către un astfel de corp. Chiar și în condițiile unei deplasări foarte rapide, cu o zecime din viteza luminii, o călătorie dus-întors în exemplul ales, de la Pământ la Kepler 452b, ar dura 28.000 de ani!

[9] Cf. Hanno REIN et al., „Some inconvenient truths about biosignatures involving two chemical species on Earth-like exopianets”, în: Proceedings of the National Academy of Sciences 111, nr. 19 [13 mai 2014], pp. 6871-6875, și în format electronic: DOI: 10.1073/pnas.1401816111.

[10] Pr. D. STĂNILOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, p. 142.