Planeta Pluto și cele 5 luni ale sale uimesc pe cercetători și contrazic „miliardele de ani”

Obiectul sistemului solar, Pluto, a fost observat pentru prima dată de către astronomul Clyde Tombaugh (1906-1997) în februarie 1930, de la Observatorul Lowell din Arizona. Existența unei planete suplimentare în sistemul nostru a fost prezisă de Percival Lowell (1855-1916), după care a și fost numit observatorul.

Declarată planeta a noua, numele Pluto a fost sugerat de eleva engleză Venetia Burney, de 11 ani, (1918-2009), pentru că în mitologia greacă Pluto a fost domnitorul infernului, un loc rece, întunecat, lipsit de lumina soarelui. Primele două litere sunt și inițialele lui Lowell.

Cu toate acestea, Lowell a supraestimat dimensiunea planetei sale. El a crezut că va fi de șase ori mai mare decât Pământul, dar acum știm că are doar 1/5 din masa satelitului nostru (luna), la rândul său, având 1/500 din masa Pământului.¹

Apoi, începând din 1992, astronomii au descoperit multe obiecte orbitând Soarele în aceeași zonă cu Pluto, adică dincolo de Neptun, într-un spațiu numit Centura Kuiper.² Unele dintre aceste obiecte concurau cu Pluto în dimensiune. În 2005, astronomii au descoperit planeta Eris, care are o masă cu 27% mai mare decât a lui Pluto, deși este puțin mai mică în volum. Deci, aceasta chiar a fost sugerată drept a zecea planetă a sistemului nostru solar. În cele din urmă, în 2006, Uniunea Internațională a Astronomilor (IAU) a retrogradat Pluto din poziția de a noua planetă, clasificând-o și pe Eris într-o nouă categorie de obiecte din sistemul solar numite „planete pitice”.

Acestea sunt obiecte care au dimensiunea/masa suficiente pentru ca gravitația lor să le dea o formă aproape sferică, dar sunt prea mici pentru a-și curăța orbita de obiecte mai mici. Planeta, pe de altă parte, atrage gravitațional unele obiecte din orbitele lor în orbita sa și alungă altele permanent din calea sa. Corpurile mai mici, cum ar fi asteroizii, au de obicei, o formă neregulată.

Noul Pluto

Pe 14 iulie 2015, sonda spațială NASA New Horizons a zburat pe lângă Pluto și sateliții săi după o călătorie de 9,5 ani și 4,8 miliarde de kilometri de la Pământ. Imaginile transmise „acasă” arată o lume cu o gamă uimitoare de caracteristici, inclusiv munți care pot fi vulcanici, zone cu cratere de impact, o zonă plană imensă fără cratere de impact, zone întunecate care nu au fost identificate și un cer albastru care indică o atmosferă.

Multe dintre aceste caracteristici au fost descrise ca fiind „enigmatice”, pentru că, contrar așteptărilor evoluționiștilor, ele o fac pe Pluto „să arate a planetă tânără”! Asta pentru că toate cele descoperite necesită ca ea să rămână sau să fi fost recent activă geologic. Dar acest lucru nu ar trebui să fie posibil pentru un obiect cu dimensiuni mici ca ale lui Pluto. Obiectele mici se răcesc mai repede, iar dacă sistemul solar era într-adevăr de 4,5 miliarde de ani, Pluto ar fi fost „rece și mort” cu mult timp în urmă.

Munții de gheață ai lui Pluto

S-a crezut că Pluto are un nucleu solid, în concordanță cu densitatea sa globală și cu ideile evoluționiste despre modul în care s-a format. Se crede acum că miezul este înconjurat de apă înghețată și azot înghețat, împreună cu o abundență de metan înghețat și monoxid de carbon congelate acoperind suprafața. Un lanț muntos, de 3350 m înălțime (rivalizând Munții Stâncoși nord-americani), și altul de 1600 m înălțime, par a fi făcute din apă înghețată. La temperatura glacială a lui Pluto de -235°C (-390°F), gheața este la fel de tare ca și roca,³ astfel încât ar fi fost nevoie de multă energie pentru ca ele să fi fost împinse atât de sus. Dar NASA spune că acestea sunt mai puțin de 2% din vârsta evoluționistă a lui Pluto-însemnând că ar fi trebuit să se formeze într-un moment în care Pluto ar fi fost demult „mort” din punct de vedere geologic.⁴

Alte două zone montane din Pluto par a fi asemănătoare vulcanilor de pe Pământ, determinând oamenii de știință să sugereze că, în trecut, acești munți de pe Pluto ar fi putut elimina mai degrabă un mâl format din apă înghețată cu azot lichid, amoniac sau metan,⁵ decât roci topite ca și pe Pământ.

Vârsta craterelor

Numărarea craterelor de impact este o metodă folosită pentru a atribui vârstele relative – cu cât mai multe cratere, cu atât mai mult timp ar fi trebuit pentru a se forma (presupunând că meteoriții și asteroizii care au format craterele nu au ajuns toți în ploi concentrate). Oamenii de știință de la NASA au numărat peste 1000 de cratere de impact pe Pluto, care variază foarte mult în ceea ce privește mărimea și aspectul, ceea ce îi determină să susțină că Pluto trebuie să aibă o vechime de miliarde de ani. Cu toate acestea, există o zonă în formă de inimă numită Sputnik Planum, care este complet neatinsă de impactul meteoriților.

Aceasta este o problemă enormă pentru convingerea evoluționistă că sistemul solar s-a format în urmă cu 4,5 miliarde de ani. Comentariile uimite au variat de la: „o câmpie vastă fără cratere care pare să nu depășească 100 de milioane de ani”⁶, la „aceasta ar putea avea doar o săptămână vechime, din câte știm.”⁷ Astfel, oamenii de știință au sugerat că câmpia fără cratere trebuie să fi fost reînnoită de o sursă de căldură; dar dacă da, atunci din ce? Nu din formarea sa inițială.

Pluto este atât de mic încât orice căldură primordială ar fi trebuit să se disipeze în spațiu cu mult timp în urmă, dacă ar fi fost vechi de miliarde de ani. Deoarece orbitează la aproximativ 6 miliarde de km de Soare, temperatura la suprafață este de aproximativ -230°C (~ -380°F)! Acesta este sub punctul de îngheț al tuturor gazelor, cu excepția neonului, hidrogenului și heliului.

Densitatea lui Pluto (38% din cea a Pământului) este prea mică pentru a permite elementelor radioactive cu durată lungă de viață să furnizeze căldură timp de miliarde de ani.

Pluto nu este suficient de aproape de orice alt obiect destul de mare pentru a provoca efecte mareice în interiorul ei și astfel să-i crească temperatura. Dacă interiorul lui Pluto ar fi fost suficient de cald pentru a eroda suprafața, atunci munții de gheață de pe Pluto ar fi trebuit să se fi topit de mult.

Atmosfera planetei Pluto

Pluto are o atmosferă subțire cețoasă, care se întinde pe o distanță de aproximativ 1600 de kilometri. Se compune din ~98% azot (comparativ, 78% pe Pământ), cu cantități mici de metan și monoxid de carbon. A fost văzută ca un inel albastru (datorită particulelor mici care împrăștie lumina Soarelui⁸) în jurul lui Pluto, după ce New Horizons a trecut și apoi „a privit înapoi” pentru a fotografia lumina soarelui trecând prin această atmosferă ca o eclipsă.

Gravitația scăzută a planetei Pluto (aproximativ 7% din cea a Pământului), combinată cu încălzirea cu lumină ultravioletă de la Soare, permite scăparea în spațiu a sute de tone de azot atmosferic, în fiecare oră. Deci cum, după presupușii miliarde de ani, încă mai are o atmosferă predominant din azot? Oamenii de știință au speculat că azotul este „completat” de o activitate geologică relativ recentă în interiorul lui Pluto.⁹ Dar, după cum s-a menționat aici și în articolul¹⁰ nostru anterior referitor la acest obiect, acest lucru nu rezolvă problema pentru evoluționiști, deoarece un Pluto ‘bătrân’ ar fi trebuit să se răcească demult.

Sateliții planetei Pluto

Pluto are cinci sateliți cunoscuți; cel mai mare și cel mai apropiat este Charon, la 1207 km în diametru, aproximativ jumătate din dimensiunea lui Pluto. Este cel mai mare satelit față de planeta sa din sistemul solar. Distanța medie până la Pluto este de doar 19 600 km (12.180 mile) – comparativ, satelitul Pământului se află la 382.500 km (237.675 mile). Din cauza apropierii lor, Pluto și Charon orbitează în jurul unui centru reciproc de masă, un punct în spațiu cunoscut sub numele de baricentru, care, la rândul său, orbitează în jurul Soarelui. Acesta este motivul pentru care Pluto pare să „oscileze” în spațiu când este văzut de pe Pământ.

Și Charon arată tânăr! Potrivit NASA: „Oamenii de știință ai misiunii sunt surprinși de lipsa aparentă a craterelor de pe Charon. La sud de ecuatorul satelitului… sunt vizibile relativ puține cratere, indicând o suprafață relativ tânără, care a fost remodelată de activitatea geologică.”¹¹ Dar dacă activitatea persistentă a lui Pluto la dimensiunile sale mici este o enigmă pentru evoluționiști, Charon, la o optime din volumul lui Pluto, adâncește în mod semnificativ misterul. Într-un sistem solar „vechi”, ar fi trebuit să fie „mort” din punct de vedere geologic cu mult înainte de Pluto.

Ceilalți patru sateliți ai lui Pluto, în afară de Charon, sunt Styx, Nix, Kerberos și Hydra. Charon se rotește o dată pe tură (pentru că se rotește sincron în jurul lui Pluto), Styx se rotește de 6,22 ori, Nix de 13,6 ori, Kerberos de 6,04 de ori, dar Hydra se rotește uimitor, de 88,9 ori pe tură. Nix se rotește retrograd, adică în sens invers orbitei sale. De asemenea, Nix este înclinat pe axa sa cu 132 de grade. Acest „haos” sfidează explicația evoluționistă.

Rezolvarea enigmelor

Renunțarea la ipoteza evoluționistă de miliarde de ani de la crearea universului rezolvă aceste probleme. Într-un sistem solar cu o vechime de numai câteva mii de ani, energia încă ar putea să se disipeze de la creație. De fapt, New Horizons a furnizat dovezi că sistemul solar nu poate avea miliarde de ani – ci doar mii, așa cum indică Biblia.

Pluto contrazice ipoteza nebulară

Doar unul dintre sateliții lui Pluto, Charon, se rotește sincron în jurul lui Pluto. Ceilalți patru sateliți se rotesc ca niște titirezi, iar Nix se rotește invers și pe lateral. Tot acest haos contrazice ipoteza evoluționistă.

Pluto este o problemă pentru ipoteza nebulară, și anume, teoria conform căreia sistemul nostru solar s-a format probabil dintr-un nor primar de gaz și praf, cu 4,5 miliarde de ani în urmă, toate rotindu-se în aceeași direcție.

1. Pluto nu orbitează în același plan cu cele opt planete (adică ecliptic), ci la un unghi de 17°.
2. Axa de rotație a lui Pluto nu este perpendiculară pe planul său orbital, ci este înclinată astfel încât un pol este îndreptat aproape direct către soare.
3. Orbita lui Pluto nu este circulară, ci foarte eliptică. De fapt, pentru 20 dintre cei 248 de ani pământești necesari orbitei, se apropie, de fapt, mai mult de Soare decât de Neptun, de exemplu, între 7 februarie 1979 și 11 februarie 1999.
4. Cei cinci sateliți ai lui Pluto se rotesc cu viteze diferite pe măsură ce orbitează Pluto, iar unul, Nix, se rotește în sens invers față de orbita sa.
5. Dovezi ale activității geologice persistente pe Pluto și sateliții săi pun la încercare ideea de miliarde de ani, după cum indică textul principal.

Autor: Russell Grigg
Sursa: Creation.com | Pluto

Traducător: Cristian Monea

---

Referințe și note

[1] Walker, T., A lesson from Pluto, Creation 31(2):54–55, 2009; creation.com/plutolesson.

[2] Centura Kuiper se extinde de la aproximativ 30 la 55 de unități astronomice (Pământul se află la o unitate astronomică, sau UA, față de Soare). Multe obiecte din aceasta sunt compuse mai ales din substanțe chimice congelate cum ar fi apa, azotul, amoniacul și metanul.

[3] Gheața devine mai dură la temperaturi mai scăzute. Chiar și la o temperatură mult mai puțin glacială, de -78,5°C (punctul de sublimare al gheții uscate), apa înghețată este „suficient de rezistentă pentru a șlefui calcarul, șisturile și multe alte pietre comune, chiar și unele roci vulcanice”, Blackwelder, E., The hardness of ice: American Journal of Science 238:61–62, 1940; cf. Butkevich T.R., Hardness of single ice crystals, American Mineralogist 43:48–57, 1958.

[4] Vedere 360 a Munților de Gheață ai lui Pluto; spaceaim.com/360-view-of-icy-mountains-of-pluto, 25 Iulie 2015 (acc. 3 Mai 2016).

[5] Vulcanii care erup astfel de compuși volatili sunt numiți criovulcani.

[6] Frozen Plains in the Heart of Pluto’s ‘Heart’, NASA News, 18 Iulie 2015.

[7] Jeffrey Moore, Liderul echipei de Geologie, Geofizică și Imagistică New Horizons, raportat de New Scientist Daily News la 17 Iulie 2015, și de National Geographic News, și multi alții din întreaga lume.

[8] În atmosfera Pământului, aceasta sunt în cea mai mare parte molecule de azot.

[9] Atmospheric Escape and Flowing N₂ Ice Glaciers—what Resupplies Pluto’s Nitrogen? NASA News, 10 August 2015.

[10] D. Coppedge, The New Pluto, Creation 38(1):12–13, 2016, creation.com/newpluto.

[11] Charon’s Surprising, Youthful and Varied Terrain, NASA, 16 Iulie 2015.