Problema fosilelor

În general, se presupune astăzi că existența rămășițelor fosile ale numeroaselor specii dispărute implică în mod necesar evoluția, iar cei mai mulți oameni nu știu că cei mai formidabili opozanți ai lui Darwin nu au fost clericii, ci experții în fosile. La începutul secolului al XIX-lea, teoria geologică dominantă era „catastrofismul”, susținut de marele savant francez Cuvier, părintele paleontologiei. Cuvier credea că datele geologice demonstrau un tipar de evenimente catastrofale, asociate cu extincții în masă, urmate de perioade de creație, în care noile forme de viață au apărut fără nicio urmă de dezvoltare evolutivă.

În vremea lui Darwin, catastrofismul lui Cuvier a fost înlocuit cu geologia uniformistă susținută de mai vechiul prieten al lui Darwin, Charles Lyell, care explica trăsăturile naturale spectaculoase ca fiind rezultatul acțiunii lente, pe perioade imense de timp, a forțelor de zi cu zi, și nu al unor cataclisme bruște. Retrospectiv, o teorie evolutivă de tip darwinian pare aproape o extensie inevitabilă a logicii lui Lyell, însă Lyell însuși accepta cu mare greutate evoluția biologiei, la fel ca multe alte persoane familiarizate cu dovezile.

S-a observat că fiecare dintre diviziunile lumii biologice (regnuri, încrengături, clase, ordine) se conformează unui plan structural fundamental, cu foarte puține tipuri intermediare. Unde erau legăturile dintre aceste grupuri discontinue? Absența intermediarilor tranziționali îl tulbura chiar și pe susținătorul loial al lui Darwin, T.H. Huxley, care l-a avertizat pe acesta în repetate rânduri, în privat, că o teorie consecventă cu evidența ar trebui să permită unele salturi mari. Darwin a pus el însuși întrebarea:

[…] dacă speciile descind din alte specii prin gradații fine, de ce nu întâlnim pretutindeni nenumărate forme de trecere? De ce nu este întreaga natură în stare de confuzie, ci speciile există bine definite, așa cum le vedem?

A răspuns printr-o teorie a extincției, copia logică a „supraviețuirii celui mai bine adaptat”. Apariția unei forme evoluate implică un dezavantaj pentru forma-părinte. Astfel, „dacă considerăm fiecare specie ca descinzând din vreo formă necunoscută, atât părinții ei, cât și toate varietățile de tranziție trebuie să fi fost exterminate prin însuși procesul de formare și de perfecționare al noii forme”.

Această exterminare vestigială implică faptul că aparițiile vor fi contrare unei teorii a evoluției în lumea noastră vie, deoarece vedem specii (și grupuri mai mari) distincte, stabile, cu forme intermediare rare. Legăturile dintre grupurile discontinue care au existat odinioară au dispărut din pricina neadaptării.

Dar dacă legăturile necesare lipsesc nu doar din lumea prezentă, ci și din datele fosile? Darwin a recunoscut faptul teoria sa implică faptul că „numărul verigilor intermediare și de tranziție între toate speciile vii și dispărute trebuie să fi fost neînchipuit de mare”. Prin urmare, am putea crede că geologii ar fi trebuit să descopere la nesfârșit dovezi fosile ale formelor tranziționale, ceea ce totuși nu s-a întâmplat.

În schimb, geologii au descoperit specii și grupuri de specii care au apărut mai degrabă brusc, și nu la capătul unui șir de legături evolutive. Darwin a fost de acord că situația dovezilor fosile este „cea mai evidentă dintre numeroasele obiecții care ar putea fi ridicate împotriva [teoriei]” și că aceasta explică de ce „majoritatea paleontologilor eminenți […] și toți geologii noștri cei mai mari […] au susținut în unanimitate și adeseori cu vehemență imutabilitatea speciilor”.

Darwin a susținut elocvent că problema fosilelor, deși destul de serioasă, nu era fatală teoriei sale. Argumentul său fundamental era că datele fosile sunt extrem de imperfecte. Fosilele se păstrează numai în circumstanțe speciale, motiv pentru care diferitele concentrări de fosile din lume nu reflectă probabil o mărturie continuă, ci mai curând imagini ale unor perioade relativ scurte, separate de mari intervale de timp. În plus, chiar dacă ar fi prezente, am putea să nu recunoaștem în fosile relațiile dintre strămoș și urmaș.

Dacă nu avem toate legăturile intermediare pentru a demonstra conexiunea dintre ele, cele două forme ne-ar putea părea diferite. Uneori, Darwin părea că sugerează faptul că absența formelor tranziționale era ea însăși o dovadă a inoportunității datelor, ca cum ar fi știut a priori că teoria sa este adevărată:

Dar nu ascund faptul că n-aș fi bănuit niciodată cât de sărace sunt urmele, chiar în secțiunile geologice cel mai bine păstrate, dacă lipsa nenumăratelor verigi de tranziție între speciile care au trăit la începutul sfârșitul fiecărei formațiuni nu ar fi constituit un argument atât de puternic împotriva teoriei mele.

Darwin s-a descurcat cu problema fosilelor pe cât de bine i-au permis realitățile descurajante, însă la unele întrebări a trebuit să răspundă cinstit „nu pot să dau un răspuns satisfăcător”, cu o urmă de disperare în scrieri uneori, așa cum se vede din fraza următoare: „Aproape că putem spune despre natură că ne-a împiedicat să descoperim frecvent formele sale de tranziție sau de legătură.” Însă nu și-a pierdut niciodată încrederea în teoria sa; singura problemă a fost explicarea aspectelor vădit derutante din datele fosile.

În acest punct, îl rog pe cititor să se oprească pentru un moment și să se gândească ce s-ar fi cuvenit să creadă o persoană imparțială despre controversa legată de evoluție în perioada imediat următoare publicării Originii speciilor. Opoziția față de teoria lui Darwin nu poate fi atribuită prejudecăților religioase atunci când printre sceptici se află paleontologi și geologi de vază ai epocii. Apărarea pe care a construit-o Darwin în fața datelor fosile nu era lipsită de raționalitate, însă era, până la urmă, o apărare.

Este posibil ca depunerile de fosile să fie simple instantanee ale unor momente din timpurile geologice, distanțate suficient de mult în timp și spațiu pentru ca în intervalele dintre ele să se petreacă foarte multe aspecte ale evoluției. Totuși, una este să spui că există lacune și cu totul altceva să pretinzi dreptul de a le umple cu dovezile necesare în sprijinul unei teorii. Argumentele lui Darwin au putut stabili cel mult faptul că problema fosilelor nu este fatală; însă nu au putut transforma absența dovezilor într-un avantaj.

Totuși, dacă Darwin și adepții săi și-ar fi dorit o testare a teoriei, exista o posibilitate de a face asta prin intermediul dovezilor fosile. Darwin susținea cu tărie faptul că numărul de intermediari tranziționali trebuie să fi fost imens, chiar „neînchipuit de mare”. Poate ca dovada existenței acestora lipsea în 1859 deoarece nu fuseseră cercetate suficiente depuneri fosile în lume, iar cercetătorii nu știuseră ce să caute. Odată ce paleontologii ar fi acceptat darwinismul ca ipoteză de lucru și ar fi început să exploreze noi depuneri de fosile în încercarea de a confirma teoria, situația ar fi urmat se schimbe. În timp, era de așteptat ca datele fosile să arate foarte diferit și mult mai darwiniste.

Pentru sceptici însă, testul nu ar fi corect dacă nu ar exista și posibilitatea ca teoria să eșueze. Să ne imaginăm, de exemplu, că credința în teoria lui Darwin ar fermeca lumea științifică cu o putere atât de mare, încât ar deveni foarte rapid normă. Să presupunem că valul ar fi atât de irezistibil, încât până și cei mai prestigioși savanți – Louis Agassiz de la Harvard, de exemplu – ar deveni deodată depășiți pentru că nu au reușit să se alăture mișcării.

Să presupunem că paleontologii ar deveni atât de atașați de noul mod de gândire, încât studiile despre fosile s-ar publica numai dacă ar susține teoria și ar fi considerate eșecuri dacă ar demonstra absența unei schimbări evolutive. După cum vom vedea, exact acest lucru s-a întâmplat. Aparent, darwinismul a trecut testul fosilelor, dar numai pentru nu i s-a permis să eșueze.

Autor: Phillip E. Johnson

Sursa: Procesul lui Darwin, p. 67-71