Regulile științei – Partea 1
În 1981, legislativul statului Arkansas a adoptat o lege care cerea „tratament egal pentru știința creației și știința evoluției”. Opozanții s-au adresat curții federale locale cu solicitarea ca legea să fie declarată neconstituțională, pregătind astfel terenul pentru o luptă foarte inegală.
Legea din Arkansas a fost opera unor activiști simpli, care nu s-au priceput să atragă sprijin din afara taberei lor fundamentaliste. Drept rezultat, s-au confruntat cu o coaliție puternică de grupuri, dornice să apere atât știința, cât și religia liberală de extremiștii religioși. Coaliția includea nu numai asociațiile majore de oameni de știință și profesori, ci și Uniunea Americană a Libertăților Civile și o gamă impresionantă de indivizi și organizații care reprezentau curentele oficiale ale creștinismului și iudaismului.
Datorită donației făcute de una dintre cele mai mari și mai bune firme de avocați din Statele Unite, coaliția beneficia, de asemenea, de serviciile unei echipe de avocați pledanți de primă mână. Acești specialiști în „litigii mari” au știut cum să pregătească liderii religioși și științifici pentru a depune, în calitate de experți, mărturii care să demonstreze că știința creației este o absurditate nedemnă de reflecție serioasă. Știința oficială a câștigat de departe cazul.
Decizia judecătorului William Overton a condensat mărturiile martorilor experți, mai ales pe cea a filosofului darwinist al științei Michael Ruse, și a oferit o definiție a „științei” din care rezulta foarte clar de ce nu poate exista o „știință a creației”. Judecătorul Overton a început prin a defini știința ca orice este „acceptat de comunitatea științifică”, referindu-se, evident, la comunitatea științifică oficială. În sine, acest lucru nu spunea foarte multe, însă judecătorul a mers și mai departe, specificând cinci caracteristici esențiale ale științei:
- Se ghidează după legea naturală;
- Trebuie să ofere explicații în raport cu legea naturală;
- Se poate testa în lumea empirică;
- Concluziile sale sunt provizorii – adică nu sunt neapărat finale;
- Este infirmabilă.
Potrivit judecătorului Overton, știința creației nu se conformează acestor criterii deoarece apelează la supranatural și, prin urmare, nu este testabilă, nu este infirmabilă și „nu oferă explicații în raport cu legea naturală”. Ca ilustrare tipică a naturii neștiințifice a afirmațiilor creaționiste, judecătorul a citat următoarea declarație a savantului creaționist Duane Gish:
Nu știm cum a creat Dumnezeu, ce procese a folosit, pentru că Dumnezeu a folosit procese care nu mai operează acum nicăieri în universul natural. De aceea vorbim despre creația divină ca despre o Creație Specială. Nu putem descoperi nimic legat de procesele creative utilizate de Dumnezeu prin investigație științifică.
În același timp, judecătorul Overton a respins indignat afirmația creaționistă potrivit căreia „credința într-un creator și acceptarea teoriei științifice a evoluției se exclud reciproc”, descriind această opinie ca „jignitoare la adresa viziunilor religioase ale multora”. Filosofii științei au găsit multe cusururi definiției judecătorului Overton, dând de înțeles că Ruse și ceilalți experți reușiseră să manipuleze pe toată lumea. Aceste critici subliniau faptul că savanții nu sunt deloc „provizorii” în angajamentele lor fundamentale, incluzând aici și angajamentul față de evoluție.
În plus, oamenii de știință au studiat adesea efectele unui fenomen (precum gravitația) pe care nu-l pot explica prin legea naturală. În sfârșit, criticii au observat că știința creației face afirmații empirice destul de specifice (Pământ tânăr, potop universal, creație specială), despre care știința oficială a declarat că pot fi probate ca false. Cum pot fi aceste declarații demonstrabil false și neinfirmabile în același timp?
Dacă definiția Ruse-Overton nu a reușit să-i satisfacă pe filosofi, ea a fost totuși pe placul comunității științifice. Prestigiosul jurnal științific Science a fost atât de entuziasmat, încât a retipărit întreaga opinie ca articol de fond. Opinia a rezumat modul în care își văd activitatea mulți dintre savanții practicieni, de aceea reprezintă un bun punct de pornire pentru a discuta ce include și ce exclude știința.
Nu mă interesează niciuna dintre afirmațiile bazate pe citirea literală a Bibliei și nici nu înțeleg conceptul de creație atât de obtuz pe cât înțelege Duane Gish. Dacă există un Creator omnipotent, ar fi putut crea lucrurile instantaneu, într-o singură săptămână sau prin evoluție graduală, în miliarde de ani. Ar fi putut folosi mijloace cu totul inaccesibile științei sau mecanisme inteligibile, cel puțin parțial, prin investigație științifică.
Ideea esențială a creației nu are nimic de-a face cu durata sau cu mecanismele pe care Creatorul a decis să le folosească, ci cu elementul de proiectare și scop. În cel mai larg sens, un „creaționist” este o persoană care crede că lumea (și mai ales omenirea) a fost proiectată și există pentru un scop. Plecând de la această definiție, întrebarea devine: se opune știința oficială posibilității ca lumea naturală să fi fost proiectată de un Creator cu un scop? Și dacă da, pe ce bază?
Judecătorul Overton a fost convins că „creația” (în sensul mai general, al proiectării) este consecventă cu „evoluția” în sens științific. Dar se înșela sau, mai precis, era indus în eroare. Atunci când biologii evoluționiști vorbesc despre „evoluție”, nu se referă la un proces care a fost sau ar fi putut fi condus de un Creator supranatural, ci se referă la evoluție naturală, un proces pur materialist, care nu are nicio direcție și nu reflectă niciun scop conștient. Iată, de exemplu, cum a definit George Gaylord Simpson „semnificația evoluției”:
Deși rămân de lămurit multe detalii, este deja evident că toate fenomenele obiective ale istoriei vieții pot fi explicate prin factori pur naturali sau, în sensul adevărat al unui cuvânt folosit uneori abuziv, materiali. Ele sunt ușor explicabile pe baza reproducerii diferențiate la nivelul populațiilor (factorul principal în concepția modernă a selecției naturale) și a interacțiunii, mare parte întâmplătoare, a proceselor cunoscute ale eredității. […] Omul este rezultatul unui proces natural lipsit de finalitate care nu s-a gândit la om.[1]
Deoarece comunitatea științifică a considerat înțelept să încurajeze un anumit grad de confuzie pe această temă, trebuie să subliniez că punctul de vedere al lui Simpson nu era vreo opinie personală, străină disciplinei sale științifice. Dimpotrivă, el nu făcea decât să afirme explicit ceea ce înțeleg darwiniștii prin „evoluție”. Aceeași înțelegere este exprimată în nenumărate cărți și articole, iar acolo unde nu este exprimată, este permanent sugerată. Să nu ne păcălim, în viziunea darwinistă, care reprezintă viziunea oficială a lumii științifice, Dumnezeu nu are nimic de-a face cu evoluția.[2]
Evoluția teistă sau „ghidată” trebuie exclusă ca posibilitate, deoarece darwiniștii identifică știința cu o doctrină filosofică numită naturalism[3]. Naturalismul consideră că domeniul natural este un sistem închis de cauze și efecte materiale care nu pot fi influențate de nimic din „afară”.
Naturalismul nu neagă explicit existența lui Dumnezeu, însă neagă faptul că o ființă supranaturală ar putea influența cumva evenimentele naturale precum evoluția sau comunica cu creaturi naturale precum oamenii. Naturalismul științific susține aceeași idee plecând de la ipoteza că știința, care studiază numai naturalul, este singura cale solidă către cunoaștere. Un Dumnezeu care nu poate interveni vreodată și despre care nu avem cunoștințe sigure nu prezintă niciun interes pentru noi.
Naturalismul nu este ceva cu care darwiniștii își pot permite să fie ezitanți, deoarece întreaga lor știință se bazează pe el. După cum am văzut, nu există dovezi care să confirme că evoluția darwinistă poate produce sau a produs inovații biologice importante. Darwiniștii știu că mecanismul mutație-selecție poate produce aripi, ochi și creiere nu pentru că mecanismul poate fi observat făcând așa ceva, ci pentru că filosofia lor călăuzitoare îi asigură că nu există o altă putere care să îndeplinească sarcina. Absența oricărui Creator este, prin urmare, punctul de plecare esențial pentru darwinism.
Primele două elemente ale definiției judecătorului Overton exprimă angajamentul științei față de naturalism. Celelalte trei statuează angajamentul științei față de empirism. Un bun empirist va insista asupra întemeierii concluziilor pe baza observației sau a experimentului, fiind gata să ignore și cele mai prețuite doctrine dacă nu se potrivesc evidențelor. Naturalismul și empirismul sunt adesea considerate, în mod eronat, a fi aproape același lucru, însă nu sunt în cazul darwinismului, aceste două principii fundamentale ale științei se află în conflict.
Autor: Phillip E. Johnson
Sursa: Procesul lui Darwin, p. 159-165
[1] Italicele reprezintă sublinierea autorului. (n. trad.)
[2] Un al doilea pasaj din lucrarea lui Simpson, The Meaning of Evolution, clarifică relația dintre naturalism și ateism. Savanții naturaliști nu se opun în mod obligatoriu „existenței lui Dumnezeu”, cu condiția ca Dumnezeu să fie definit ca o Cauză Primă inaccesibilă, și nu ca un Creator cu rol activ în natură sau în treburile oamenilor. Așa cum spune Simpson: „Nu există nicio nevoie sau scuză pentru a postula o intervenție imaterială în originea vieții, apariția omului sau orice altă parte a lungii istorii a cosmosului material. Totuși, originea cosmosului și principiile cauzale ale istoriei sale rămân neexplicate și inaccesibile științei. Aici se ascunde Cauza Primă căutată de teologie și filosofie. Cauza Primă nu este cunoscută și suspectez că nu va fi cunoscută niciodată omului. O putem adora în felul nostru; dacă avem astfel de înclinație, dar cu siguranță nu o putem înțelege.”
[3] O varietate de termeni a fost folosită în literatura de specialitate pentru a desemna poziția filosofică pe care eu o numesc naturalism științific. Pentru scopul de față, următorii termeni pot fi considerați echivalenți: naturalism științific, naturalism evoluționist, materialism științific și scientism. Toți acești termeni sugerează că investigația științifică este fie singura, fie de departe cea mai sigură cale către cunoaștere și că doar fenomenele naturale sau materiale sunt reale. Cu alte cuvinte, ceea ce știința nu poate studia este practic ireal.