Regulile științei – Partea a 2-a
Conflictul apare deoarece creația prin evoluție darwinistă este la fel de observabilă precum creația supranaturală înfăptuită de Dumnezeu. Selecția naturală există, fără îndoială, însă nu există dovezi că aceasta poate realiza actele creative pe care darwinismul i le atribuie.
Datele fosile, in general, arată că, dacă a avut loc vreo „evoluție”, aceasta nu a constat în procesul de schimbare graduală a genealogiilor continue pe care îl sugerează darwinismul. Ca explicație a modificărilor în rândul populațiilor, darwinismul este o doctrină empirică. Ca explicație a modului în care au luat ființă organismele complexe, este filosofie pură.
Dacă empirismul ar fi fost valoarea principală în joc, darwinismul s-ar fi limitat de mult la microevoluție și n-ar fi avut nicio implicație teologică sau filosofică. O asemenea limitare nu ar însemna acceptarea creaționismului, nici măcar în cea mai relaxată definire a termenului, dar ar sugera după 1859, comunitatea științifică s-a lăsat purtată de entuziasm, crezând că demonstrase o întreagă poveste a creației când, de fapt, bifase numai câteva minore.
Dacă darwiniștii ar accepta primatul empirismului, ar putea să spere că vor găsi, în cele din urmă, o explicație naturalistă pentru tot, însă, pentru moment, ar trebui să admită că au făcut o mare greșeală. Această recunoaștere nu s-a produs încă deoarece empirismul nu este principala valoare pusă joc. Menținerea viziunii naturaliste despre lume și, cu ea, a prestigiului „Științei” ca sursă a oricărei cunoașteri importante are prioritate.
Fără darwinism, naturalismul științific nu ar mai avea o poveste a creației. O retragere într-o problemă de o asemenea importantă ar fi catastrofală pentru stabilimentul darwinist și ar deschide calea profeților mincinoși și șarlatanilor (așa cum îi văd naturaliștii), care ar încerca să umple golul lăsat.
Pentru a preveni o astfel de catastrofă, apărătorii naturalismului trebuie să aplice științei reguli de procedură care să excludă punctele de vedere diferite. Odată realizat acest lucru, următorul pas critic este tratarea „științei” ca fiind echivalentă cu adevărul și a nonștiinței ca fiind echivalentă cu fantezia. Concluziile științei ar putea fi prezentate atunci, în mod înșelător, ca argumente descalificante, când de fapt nu se califică pentru a fi luate în considerare. Cât timp naturaliștii științifici fac regulile, criticii care cer dovezi pozitive în sprijinul darwinismului nu trebuie luați în serios. Ei nu înțeleg „cum funcționează știința”.
Nu doresc să sugerez că naturaliștii științifici fac toate acestea cu intenția de a păcăli. Dimpotrivă, ei sunt de regulă atât de cufundați în ipotezele naturaliste, încât nu văd elementele arbitrare ale propriei gândiri. De exemplu, să examinăm cu atenție următorul pasaj din The Dreams of Reason, o carte despre raționarea științifică scrisă de Heinz Pagels:
Atât de puternică este metoda [experimentală științifică], încât practic tot ce știu savanții despre lumea naturală rezultă din ea. Ei descoperă că, într-adevăr, arhitectura universului este clădită potrivit unor reguli universale invizibile, ceea ce eu numesc codul cosmic – codul de construcție al Demiurgului.[1]
Exemple ale acestui cod de construcție universal sunt teoria cuantumului și a relativității, legile combinațiilor chimice și ale structurii moleculare, regulile care guvernează sinteza proteinelor și modul în care sunt făcute organismele, ca să numim doar câteva. Descoperind acest cod, savanții descifrează mesajul ascuns al Demiurgului, trucurile pe care le-a folosit la crearea universului. Nicio minte umană nu ar fi putut plănui un mesaj atât de fantastic de coerent, neobișnuit de creativ și uneori de-a dreptul bizar. Trebuie să fie produsul unei inteligențe Străine!
[…] Dacă Dumnezeu este mesajul, a scris mesajul sau dacă mesajul s-a scris singur nu este important în viețile noastre. Putem să renunțăm fără probleme la ideea tradițională de Demiurg, pentru că nu există nicio dovadă științifică a unui Creator al lumii naturale, nicio dovadă a unei voințe sau a unui scop care să depășească legile cunoscute ale naturii. Chiar și dovada vieții pe Pământ, care promovează convingătorul «argument din design», poate fi explicată de către evoluție.[2] Avem, astfel, un mesaj fără expeditor.
Primul paragraf al acestui pasaj ne spune că prezența designului inteligent în cosmos este atât de evidentă, încât nici măcar un ateu precum Pagels nu poate să nu o observe și să o preamărească, poreclind Creatorul „Demiurg”. Cel de-al doilea paragraf remarcă, în mod neașteptat, că nu există nicio dovadă științifică pentru existența unui Creator. Faptul că Pagels acceptă toate punctele critice face ca pasajul să fie o bună ilustrare a mentalității științifice naturaliste.
Ceea ce părea a fi o dovadă a existenței unui Creator s-a dovedit a fi niciun fel de dovadă, deoarece dovezi științifice pentru ceva ce depășește legile naturii ar reprezenta o contradicție în termeni. Pe de altă parte, dovezile „evoluției” (care nu poate însemna mai mult decât microevoluție și existența relațiilor naturale) exclud automat posibilitatea unui design. Filosofia naturalistă îi controlează lui Pagels mintea atât de puternic, încât se poate uita la dovezile designului inteligent, le poate descrie, dar totuși nu le vede.
„Voința Creatorului” este un concept considerat în general a fi cu totul în afara sferei științei naturale. Și mai precis, acest lucru înseamnă că știința nu ne poate spune dacă există sau nu o voință transcendentă sau un scop care depășește legile naturii. Pentru un naturalist științific totuși, „în afara științei” înseamnă în afara realității.
De aceea, naturaliștii științifici pot spune cu cugetul curat că nu au d-a face cu Dumnezeu sau cu religia, pentru ca imediat să facă declarații exhaustive cu privire la lipsa de finalitate a cosmosului. Ceea ce unii oameni înțeleg ca limitări ale științei se transformă în limitări asupra realității, deoarece ideea că ar putea exista o realitate în afara științei este, pentru naturaliștii științifici, pur și simplu de neconceput.
Această manieră de a gândi este încurajată de modul în care știința folosește paradigmele drept concepte organizatoare în conducerea cercetării. Potrivit faimosului model al lui Thomas Kuhn, progresul științei este foarte asemănător teoriei evoluției prin echilibru punctat a lui Gould și Eldredge. Perioadele de stază (ceea ce Kuhn numește „știința normală”) sunt punctate de revoluții sub forma ,schimbărilor de paradigmă”, în care un mod de a gândi subiectul este înlocuit cu un altul. Ca și alte teorii filosofice, modelul lui Kuhn trebuie aplicat cu grijă. Însă, indiferent de limitele sale, ca descriere a științei în general, oferă o imagine elocventă a metodologiei darwinismului.
Cel mai important dintre conceptele lui Kuhn este paradigma, care nu este doar o simplă teorie sau ipoteză, ci o manieră de a privi lumea influențată de prejudecata culturală, precum și de observație și experiență științifică. Potrivit lui Kuhn: „Un element aparent arbitrar, compus din accident istoric și personal, este întotdeauna un ingredient formativ al credințelor îmbrățișate de o comunitate științifică la un moment dat.” Oamenii de știință, ca noi toți, văd realitatea prin ceața ideilor și ipotezelor care alcătuiesc paradigma.
Când o paradigmă este închegată, ea devine principiu organizator major pentru cercetarea științifică, ceea ce înseamnă că definește întrebările ce au nevoie de răspuns și realitățile ce trebuie asamblate. În timp ce paradigma rămâne efectiv neschimbată, „știința normală” avansează, elaborând implicațiile sale teoretice și practice și dezlegând enigmele create de realități care nu par a se potrivi cu explicațiile paradigmei. Știința poate face progrese mari în aceste perioade, deoarece oamenii împărtășesc o înțelegere comună a ceea ce încearcă să facă și a modului în care ar trebui să încerce, nefiind distrași de nesiguranța cu privire la ipotezele fundamentale. Potrivit lui Kuhn:
Examinată îndeaproape, istoric sau în laboratorul contemporan, [știința normală] pare o încercare de a forța natura să intre în cutia preformată și relativ pe care o oferă paradigma. Scopul științei normale nu este în niciun fel să determine noi tipuri de fenomene; într-adevăr, cele care nu intră în cutie adesea nu se văd deloc.[3] Nici savanții nu năzuiesc să inventeze teorii noi, fiind adesea intoleranți cu teoriile inventate de alții. În schimb, cercetarea științifică normală este îndreptată către articularea acelor fenomene și teorii pe care paradigma le oferă deja.
Autor: Phillip E. Johnson
Sursa: Procesul lui Darwin, p. 165-170
[1] „Demiurg” este un termen derivat din filosofia greacă și din erezia gnostică a creștinismului primar. Gnosticii credeau materia este malefică și că Dumnezeu nu ar fi creat-o, astfel încât au atribuit lumea materială unui Demiurg, o zeitate inferioară, asociată uneori cu Dumnezeul Vechiului Testament.
[2] Pentru dovezi, Pagels îi îndrumă pe cititorii săi către cărțile lui Dawkins și Gould.
[3] Italicele reprezintă sublinierea autorului. (n. trad.)