Regulile științei – Partea a 3-a

Unele enigme se dovedesc recalcitrante la soluții și, gradual, se acumulează „anomaliile”. Acestea nu amenință dominația paradigmei atât timp cât cercetarea continuă în mod satisfăcător în alte privințe. Chiar și o paradigmă relativ inadecvată poate defini un domeniu al științei și crea o agendă de cercetare, iar savanților le-ar putea lua mult timp să se convingă că anumite probleme importante nu vor fi niciodată soluționate cu ajutorul conceptelor paradigmei existente. Totuși, conform descrierii lui Kuhn, atașamentul intens față de paradigmă produce atât succesul științei normale, cât și o criză inevitabilă:

Știința normală, activitatea în care cei mai mulți dintre savanți își petrec inevitabil aproape tot timpul, se bazează pe ipoteza conform căreia comunitatea științifică știe cum este lumea. Mare parte a succesului acțiunii derivă din dorința comunității de a apăra acea presupunere, chiar și cu costuri considerabile, dacă este nevoie. Știința normală, de exemplu, suprimă adesea noutățile fundamentale pe motiv că sunt inevitabil subversive față de angajamentele sale fundamentale. Totuși, atât timp cât acele angajamente păstrează un element de arbitrar, însăși natura cercetării normale garantează că noutatea nu va fi suprimată pentru foarte mult timp.

În cele din urmă, devine imposibil de negat că există probleme care nu pot fi rezolvate în cadrul modului acceptat de a vedea lucrurile. În acel moment, se ajunge la un punct de „criză”, iar domeniul pare amenințat de confuzie și haos generalizat. Criza se rezolvă prin apariția unei noi paradigme, iar știința normală poate avansa cu încredere.

O definiție influentă a științei pe care modelul lui Kuhn a pus-o la încercare a fost criteriul „infirmabilității” al filosofului Karl Popper, care a reapărut totuși ca element în definiția judecătorului Overton. Popper a susținut că o teorie sau o ipoteză este științifică numai în măsura în care poate fi, în principiu, infirmată prin testare empirică. Problema acestui criteriu este imposibilitatea de a testa fiecare afirmație științifică în mod izolat. Pentru a putea testa afirmațiile detaliate, trebuie să se emită ipoteze de bază. Paradigma este alcătuită din ipotezele de bază ce definesc viziunea științifică actuală despre lume.

O paradigmă nu este doar o ipoteză care poate fi ignorată dacă eșuează un singur test experimental; ea este o manieră de a privi lumea sau părți ale acesteia, iar oamenii de știință interpretează chiar și anomaliile în termenii ei. După părerea lui Kuhn, anomaliile în sine nu infirmă niciodată paradigma, deoarece apărătorii acesteia pot apela la ipoteze ad-hoc pentru a armoniza orice dovadă cu potențial dăunător. O paradigmă domină până când este înlocuită cu alta, deoarece „a da la o parte o paradigmă fără a o înlocui cu alta înseamnă a respinge știința însăși”. Regula împotriva „argumentării negative” pe care a invocat-o Academia Națională de Științe în cazul de la Curtea Supremă a fost o aplicare a acestei logici.

Atunci când apare o nouă paradigmă, ea face mai mult decât să explice anomaliile: ea reorientează perspectiva științifică atât de puternic, încât fostele anomalii ar putea să nu mai pară simple realități, ci tautologii efective, declarații referitoare la situații care pur și simplu nu ar fi putut fi altfel. De aceea, nu este atât de neobișnuit că savanți distinși au ridicat în slăvi teoria lui Darwin în forma sa de tautologie profundă sau au declarat-o afirmație axiomatică ce nu are nevoie de confirmare empirică. Teoria le pare a fi o tautologie sau o inevitabilitate logică: ea descrie o situație care nu ar fi putut fi altfel. Din această perspectivă, dovada „care să o infirme” este profund neinteresantă.

Kuhn a descris dovezi experimentale care arătau că oamenii au, în general, tendința de a vedea ceea ce au fost învățați să vadă și nu reușesc să vadă ceea ce știu că n-ar trebui să fie acolo. Nu fac excepție nici cei mai buni savanți; dimpotrivă, deoarece depind de inferențe și de observații dificil de făcut, sunt în mod special înclinați către percepții greșite influențate de paradigmă. Kuhn a enumerat exemple ale unor fenomene cerești vizibile care nu „s-au văzut” până când noua paradigmă astronomică a lui Copernic nu le-a legitimat existenta.

Dacă Kuhn ar fi ales biologia evolutivă ca studiu de caz, ar fi riscat să fie denunțat drept creaționist. Așa cum am văzut în capitolul 4, modelul omniprezent de stază din datele fosile a fost multă vreme nerecunoscut deoarece darwiniștii nu l-au considerat demn de a fi pus pe hârtie. Nu ne putem aștepta ca problema ochelarilor de cal să dispară pe măsură ce știința devine din ce în ce mai sofisticată. Dimpotrivă, cum alocarea de fonduri importante este din ce in ce mai mult introdusă sub control guvernamental centralizat, cercetătorilor nu le rămâne decât să se concentreze asupra agendei trasate de paradigmă.

O paradigmă nouă nu doar propune răspunsuri diferite la întrebările savanților sau explică realitatea în mod diferit; ea sugerează întrebări cu totul diferite și posibilități factuale diferite. Din acest motiv, paradigmele opuse sunt, într-o oarecare măsură, „incomensurabile”, în sensul că aderenții lor au dificultăți în a comunica inteligibil unii cu ceilalți. Percepția lui Kuhn în această privință este în mod special adevărată atunci când paradigma nu este o teorie științifică anume, ci o viziune filosofică amplă.

Pentru a menționa un exemplu din propria experiență, nu are niciun rost să implici un naturalist științific într-o discuție pe tema veridicității teoriei neodarwiniste. Replica va fi, probabil, neodarwinismul este cea mai bună explicație științifică pe care o avem, ceea ce înseamnă că reprezintă cea mai bună estimare a adevărului. De obicei, naturaliștii vor fi de acord că orice teorie poate fi îmbunătățită și că este posibil ca într-o zi să înțelegem evoluția naturală mult mai bine decât o facem acum. Pe de altă parte, a întreba dacă evoluția naturală este „adevărată” sau nu înseamnă a vorbi aiurea. Evoluția naturală este singura explicație imaginabilă a vieții, iar existenta vieții este dovada adevărului ei.

Este ușor de înțeles de ce naturalismul științific este o filosofie atractivă pentru oamenii de știință. El oferă științei un monopol asupra producerii de cunoaștere, asigurându-i pe savanți că nicio întrebare importantă nu este în principiu deasupra investigației științifice. Totuși, întrebarea importantă este dacă acest punct de vedere filosofic este doar o prejudecată profesională sau dacă este o manieră obiectiv validă de a înțelege lumea. Aceasta este adevărata problemă, dincolo de efortul de a face din evoluția naturală un fel de dogmă fundamentală a societății la care toată lumea trebuie să adere.

Pentru ca naturalismul științific să ocupe o poziție culturală dominantă, trebuie să ofere mai mult decât informații cu privire la universul fizic. Trebuie să schițeze implicațiile spirituale și etice ale poveștii sale despre creație. Pe scurt, evoluția trebuie să devină religie. Vom vedea în capitolele următoare cum s-a reușit acest lucru.

Autor: Phillip E. Johnson

Sursa: Procesul lui Darwin, p. 170-174