Relația dintre Revelația naturală și cea supranaturală
Știința contemporană, prin diferite cercetări, evidențiază faptul că realitatea lumii nu se epuizează într-o materie grosieră, că structura profundă a lumii nu poate fi explicitată exclusiv prin experiment empiric. În mod special, cercetările din fizica cuantică au permis intuirea unei realități mai profunde decât cea perceptibilă prin experiment empiric. Prin implicațiile cercetărilor din fizica cuantică, este posibilă relaționarea fizicii cu metafizica într-un efort de cunoaștere care recuperează valențele gândirii simbolice, specifice pentru cunoașterea tradițională.
În acest sens, Max Planck recunoștea: „Cercetarea științifică ajută să conștientizăm faptul că lumea fenomenologică nu constituie decât o aproximare, un model mai mult sau mai puțin al unei realități mai adânci decât cea observabilă. Deși științele naturale se bazează pe experimentul empiric și utilizează impresiile senzoriale, cercetarea de azi ne ajută să recunoaștem existența unei realități metafizice în orizontul experimentului empiric.
Mulți savanți s-ar putea considera ofensați de această idee și ar avea mari rezerve în a o admite. Vor riposta spunând că în științele exacte toate măsurătorile și toate noțiunile se raportează la percepțiile date de simțurile noastre. În ultimă analiză, rezultatele științifice se aplică la lumea fenomenologică și la acceptarea altei realități în spatele fenomenelor respective, care se dovedește a fi nelegitimă sau superfluă din punct de vedere științific, deoarece realitatea metafizică scapă oricărui control empiric.
Noi vom răspunde la aceste obiecții spunând că realitatea metafizică nu trebuie înțeleasă în mod spațial, ca situându-se în spatele lumii naturale. Realitatea metafizică nu se localizează în spatele experienței empirice, ci se situează chiar în adâncul ei, structurând-o și determinând-o pe aceasta. Tot ceea ce vrem să spunem este că lumea sensibilă nu este singura care există, ci mai există și o altă realitate, superioară, inaccesibilă experimentului empiric, dar pe care știința o intuiește și o recunoaște. Cunoașterea științifică a lumii îl pune pe savant să cerceteze și să descopere aceste structuri adânci ale existentei”[1].
Această legătură între fizică și metafizică, recunoscută în cadrul cercetărilor din fizica actuală, poate fi o interfață în dialogul dintre teologie și știință. În această perspectivă ar putea fi valorificată relația internă dintre natural și supranatural existentă în Tradiția ortodoxă și afirmată sugestiv în teologia Părintelui Dumitru Stăniloae. Tradiția ortodoxă nu face o separație între Revelația naturală și cea supranaturală. Nu există un natural pur, deoarece naturalul este fundamentat și structurat de supranatural.
Sub influenta unei viziuni dualiste, s-a promovat o teologie exclusivistă, care favoriza o percepție separatistă și fragmentară a Revelației. Se poate vorbi totuși de o Revelație naturală și una supranaturală, deoarece Revelația supranaturală pune în lumină mai clară și explicitează Revelația naturală. Pe de o parte, omul și cosmosul sunt realități ale lumii naturale, deci sunt componente ale Revelației naturale. Pe de altă parte, atât raționalitatea cosmosului, cât și rațiunea omului sunt determinate și recapitulate de Rațiunea supremă, Logosul Hristos, Care este Arhetipul și Telosul întregii creații.
Părintele Dumitru Stăniloae își începe Teologia dogmatică ortodoxă cu următoarele afirmații: „Biserica Ortodoxă nu face o separație între Revelația naturală și cea supranaturală. Revelația naturală e cunoscută și înțeleasă deplin în lumina Revelației supranaturale… Cele două Revelații nu sunt despărțite: Revelația supranaturală se desfășoară și își produce roadele în cadrul celei naturale, ca un fel de ieșire mai accentuată în relief a lucrării lui Dumnezeu, de conducere a lumii fizice și istorice spre ținta care a fost creată… Ca atare, Revelația supranaturală pune doar în lumină mai clară însăși Revelația naturală”[2].
Sensurile existenței naturale, oricât de evidente ar fi, nu se impun printr-o metodologie de tip pozitivist, instrumentală, care să identifice empiric și eventual să măsoare aceste sensuri. Acceptarea sensurilor presupune o înțelegere superioară, care implică realitatea credinței. Revelația supranaturală reprezintă o readucere a naturii umane la starea ei adevărată, dându-i în același timp putere pentru a ajunge la ținta finală, spre care aspiră în mod firesc. Astfel, Revelația supranaturală arată și împlinește adevărata identitate a Revelației naturale.
Nu există o ierarhizare formală și artificială a Revelației, însă după căderea în păcat, Revelația supranaturală restabilește adevărata condiție a omului și a lumii. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că Revelația naturală are aceeași valoare cu Revelația supranaturală, dar precizează că acest lucru este valabil pentru sfinți. Pentru ei, legea scrisă nu e decât legea naturală văzută în tipurile personale ale celor ce au împlinit-o, iar legea naturală nu e decât legea scrisă văzută în sensurile ei duhovnicești, dincolo de aceste tipuri. Ambele sunt una când sunt trăite duhovnicește, conducând spre același Hristos și spre harul vieții veșnice.
Există o convergență între Revelația naturală și cea supranaturală. Dumnezeu vorbește atât prin măreția naturii, cât și în istoria mântuirii (Psalmul 18, 1-4; Iov 33, 14-26). Însă Revelația supranaturală precizează ținta revelației naturale și modalitățile ei de realizare. Creștinii observă, în lumina Revelației supranaturale, cum un Dumnezeu îi conduce prin lucruri, împrejurări bune sau rele din viața lor, prin conștiința proprie sau prin ideile lor, la o tot mai adâncă și vie comuniune cu El. Această comuniune se realizează deplin în Hristos întrucât în El se împlinesc toate sensurile creației, Hristos fiind temelia adevăratei uniri între Dumnezeu și om.
În cadrul Revelației supranaturale caracterul personal al lui Dumnezeu este evidențiat mai sugestiv și se insistă că legătura dintre Dumnezeu și om se fundamentează pe relațiile interpersonale. Adâncirea relației personale cu Dumnezeu și conștientizarea existenței lui Dumnezeu ca o comuniune desăvârșită între Persoanele dumnezeiești conduce la o mai autentică trăire a relațiilor interumane.
Relația internă dintre Revelația naturală și cea supranaturală arată că întreaga creație (cosmos și om) este adusă la existentă, susținută și prin același unic Dumnezeu. Încercarea de a explica realitatea lumii și a omului excluzându-L pe Dumnezeu reprezintă o mare amăgire. „Detașarea de Dumnezeu a naturii prin care El vorbește și lucrează, sau vorbește lucrând și lucrează vorbind, a dus ușor la felurite concepții care au voit să explice lumea exclusiv pe baza unei realități imanente.
Dar Revelația naturală e nedespărțită de cea supranaturală și credinciosul se simte și prin ea într-o legătură imediată cu Dumnezeu… Dumnezeu vorbește și lucrează continuu prin lucrurile create și cârmuite, prin crearea de împrejurări mereu noi, prin care cheamă pe fiecare om la un dialog cu El și cu semenii săi. Lucrurile și împrejurările acestea sunt tot atâtea gânduri manifestate ale lui Dumnezeu, deci tot atâtea cuvinte plasticizate… Prin toate, Dumnezeu ne conduce, ca printr-un dialog continuu, spre desăvârșirea noastră, deschizându-ne perspectiva spre împlinirea sensului existenței noastre în comuniunea cu Dumnezeu cel infinit”[3].
Pentru Sfântul Maxim contemplarea lui Dumnezeu în creație este o treaptă premergătoare a contemplării Lui nemijlocite. Însă cunoașterea lui Dumnezeu prin natură nu are o valoare trecătoare, deoarece rațiunile dumnezeiești ale lumii rămân pentru toata veșnicia. Rațiunile lucrurilor din lume, departe de a deveni de prisos după vederea descoperită a lui Dumnezeu, ne vor ajuta să adâncim mai bine fecunditatea Rațiunii divine. Sfântul Maxim scrie: „Cel ce s-a ridicat de la părerea mincinoasă despre lucruri a jertfit formele cele văzute, și, mâncând rațiunile nevăzute, a dobândit contemplația naturală, cea în duh”. Lumea este un pedagog spre Hristos.
Relația dintre natural şi supranatural exprimă faptul că prin lume omul se înalță către Dumnezeu. În această perspectivă rațiunea nu este anulată, ci transfigurată. „Existența lumii însăși ca drum spre Dumnezeu e o dovadă că suprema cunoaștere de Dumnezeu nu e un act irațional, ci suprarațional, adică nu se realizează prin renunțarea prematură la rațiune, printr-un salt direct în afara rațiunii, ci prin depășirea rațiunii, la un nivel care nu o desființează, ci o implică, după exercitarea cea mai deplină a puterilor ei.
Noi ne ridicăm la o cunoaștere suprarațională de Dumnezeu, dar nu antirațională, după ce prin însăși rațiunea noastră exercitată la maximum înțelegem că domeniul în care am pătruns depășește puterile limitat raționale ale noastre, printr-un plus de lumină, nu printr-un minus. Pe culmile cunoașterii lui Dumnezeu sesizăm prea multe sensuri și într-o formă prea luminoasă, iar nu prea puțin pentru pretențiile rațiunii. Acesta e faptul care ne oprește să pretindem că această abundență își are izvorul numai în rațiunea noastră.
Ea își are izvorul și într-o suprarațiune, care înalță rațiunea noastră mai presus de puterile ei, fără o anuleze. Dar pentru a ajunge la această prea multă inteligibilitate, trebuie să fi ajuns a ne cunoaște limitele de sus ale puterii noastre de înțelegere”[4].
Pentru a evidenția și mai mult superioritatea persoanei în fața naturii, Dumnezeu Se face cunoscut pe Sine în Revelația supranaturală și prin acte supranaturale, care nu pot fi identificate cu fenomene ale naturii. Dar niciodată un act supranatural nu desființează naturalul, ci îl transfigurează. Istoria mântuirii este marcată de numeroase acte supranaturale, dar acestea arată doar menirea finală a creației: aceea de a fi transfigurată în Hristos.
Atât prin perioadele noi ce le inaugurează, cât și prin perspectivele ce le deschid spre ținta finală, actele Revelației supranaturale și cuvintele care le explică au un caracter profetic. Hristos împlinește Revelația supranaturală (Evrei 1, 1), dar aceasta nu înseamnă o înțelegere statică a revelației, deoarece fiecare dintre noi suntem implicați în istoria mântuirii, fiind chemați să ne asumăm roadele biruinței lui Hristos asupra păcatului și a morții. În acest sens avem o dinamică a Revelației, dar nu în sensul că ar exista ceva superior lui Hristos.
Dinamica Revelației este dată de unirea tot mai deplină cu Hristos în Duhul Sfânt într-o perspectivă eshatologică. De asemenea, dinamismul mai este asigurat de caracterul personal al lui Dumnezeu și de păstrarea distincțiilor personale în unirea dintre Dumnezeu și om. Părintele Stăniloae afirmă:
„Hristos prezintă ultima etapă a Revelației supranaturale și împlinirea planului ei. Din El iradiază forța împlinirii acestui plan cu întreaga creație și cu tot universul. De aceea perioada de după Hristos este ultima etapă a istoriei mântuirii. Istoria în întregimea ei este răstimpul înaintării în realizarea acestui plan, dar desăvârșirea acestei împliniri se face dincolo de istorie, în veacul viitor… Astfel, Hristos reprezintă culmea Revelației supranaturale și deplina confirmare și clarificare a sensului existenței noastre prin împlinirea acestei existențe în El, în care se realizează unirea maximă a noastră cu Dumnezeu și, prin aceasta, desăvârșirea noastră.
Dar odată cu aceasta se arată că absolutul spre care aspirăm nu are un caracter impersonal, ci e Persoană. Iar noi intrând în comuniune maximă cu Absolutul ca persoană ne împărtășim și noi de absolut… Întruparea lui Dumnezeu ca om duce la desăvârșire absoluta aspirație a noastră prin participare. De aceea dincolo de întruparea și învierea Fiului lui Dumnezeu ca om nu mai pot fi alte acte esențial noi ale Revelației supranaturale. Istoria are acum rostul să dea celor ce cred ocazia de a se face capabili pentru participarea deplină la Absolutul personal, împreună cu Hristos sau în Hristos”[5].
Dinamica și actualizarea Revelației nu înseamnă renunțarea la actele constitutive ale creștinismului, la limbajul specific experienței eclesiale. Actualizarea Revelației nu presupune o acomodare la exigențele logicii lumii, la teoriile unei epoci sau ale alteia. Inclusiv din perspectiva articulării unui dialog onest și constructiv între teologie și știință este esențială asumarea conștiinței eclesiale, conform căreia teologia se fundamentează pe Revelație. Exigențele logicii dialogului nu presupun o adaptare a Revelației la capacitatea de înțelegere umană dovedită adesea ca fiind neputincioasă în fața tainei lumii și a omului.
Faptul că Revelația este completă și definitivă în Hristos nu presupune o viziune statică. Fiecare este chemat să se împărtășească în mod continuu de actele și puterea duhovnicească a Revelației. „Revelația completă s-a realizat într-un anumit sens prin actele întrupării, înălțării lui Hristos și coborârii Duhului Său în lume. Noi facem actuală această Revelație în Hristos, care e totodată starea lui Hristos-Omul realizată prin actele amintite ale Revelației. În aceasta se arată că Revelația nu este numai o simplă comunicare de învățături, ci o stare continuă, nouă a omului, prin apropierea de Dumnezeu.
Revelația în Hristos e o stare nouă a umanității asumate de Fiul lui Dumnezeu, iar Revelația vieții viitoare e o stare asemănătoare cu cea a lui Hristos-Omul în toți cei ce vor crede. Prin aceasta se arată că Revelația creștină e dată într-o persoană, în Persoana divino-umană a lui Hristos, că e efectul actelor Fiului lui Dumnezeu de întrupare în om, de răstignire, înviere și înălțare ca om, de trimitere a Duhului Său în lume.
Creștinism fără Revelația astfel înțeleasă nu poate fi. O adaptare a creștinismului la lume, prin respingerea acestor acte ale lui Hristos, actele esențiale ale Revelației creștine, echivalează cu o părăsire a creștinismului. Un limbaj teologic care, în dorința de a adapta creștinismul, n-ar mai exprima conținutul acestor acte ale Revelației, n-ar mai fi limbaj teologic creștin”[6].
Autor: Adrian Lemeni
Sursa: Adevăr și comuniune, p. 140-148
[1] Max PLANCK, L’image du monde dans la physique moderne, Ed. Gonthier, Zürich, 1949, p. 174.
[2] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, Ed. IBMBOR, București, 2003, p. 9.
[3] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, pp. 31-32.
[4] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica, Ed. IBMBOR, 1992, p. 169.
[5] Pr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, pp. 39-40. Teologia ca reflexie a credinței moștenite și trăite în cadrul Revelației are o responsabilitate eclesială. Părintele Stăniloae arată că o teologie autentică dezvoltată în strânsă legătură cu viața Bisericii trebuie să rămână fidelă Revelației, să răspundă nevoilor concrete și prezente ale credincioșilor din orice epocă, să fie deschisă eshatologic spre viitor. Dinamica Revelației nu înseamnă modificarea conținutului ei împlinit în Hristos, ci actualizarea Revelației împărtășite în Hristos Prin Duhul Sfânt de fiecare credincios în viața Bisericii. Astfel este asumată dimensiunea eshatologică a Revelației și a teologiei: „Teologia trebuie să fie, ca și Biserica, apostolică, contemporană cu fiecare epocă și profetic-eshatologică. Dar ea nu trebuie să se rupă de Biserică în progresul ei, ci să înainteze cu Biserica, care este condusă înainte spre Împărăția cerului. Ea trebuie să fie apostolică, pentru că trebuie să fie necontenit o mărturie despre Hristos… Revelația definitivă. Ea trebuie să fie în același timp eshatologică, pentru că în Hristos și în predica apostolică se cuprinde și eshatologicul. Dar ea nu trebuie să fie profetică în sensul că ar prezice o treaptă viitoare mai înaltă decât cea a Revelației în Hristos, ci în sensul că schițează pași viitori în descoperirea comorilor ascunse în Hristos. Ea poate fi profetică explicând pe Hristos cel înviat, ca reprezentând starea noastră în viața viitoare, dar nu promițând o treaptă viitoare dincolo de Hristos. Acest caracter poate fi numit profetic-eshatologic, și nu profetic pur și simplu, pentru faptul că nu profețește altceva decât un viitor dat în Hristos, de care ne vom împărtăși și noi în viața viitoare”. Cf. Pr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia dogamtică ortodoxă, vol. 1, pp. 108-109.
[6] Pr. Dumitru STĂNILOAE, „Revelația prin acte, cuvinte și imagini”, în: Teologia icoanei, Ed. Anastasia, București, 2005, pp. 18-19.
