Sfânta Scriptură ca o a doua cale a cunoașterii duhovnicești
Prin viața și teologia sa, Sfântul Ioan Gură de Aur a mărturisit cu o forță copleșitoare Adevărul viu al Sfintelor Scripturi. Este vorba despre Iisus Hristos ca Adevăr al lumii, care ne oferă autentica libertate, eliberându-ne din stricăciunile păcatului. Acest Adevăr este exprimat de Sfânta Scriptură și trăit în viața tainică a Bisericii. Este impresionant că, deși deține vaste cunoștințe din filosofia păgână, în propovăduirea adevărului mântuitor al Evangheliei, Sfântul Ioan Gură de Aur folosește puterea de viață a Sfintei Scripturi.
Sfânta Scriptură oferă răspunsuri la nevoile concrete ale oamenilor care sunt preocupați de un demers spiritual. În Evangheliile sau Epistolele din Noul Testament nu se teoretizează excesiv și sofisticat, nu se construiește o cunoaștere artificială, doar de dragul cunoașterii, ci se formulează texte care să răspundă unor probleme concrete. Autorii Evangheliilor și Epistolelor nu căutau să se evidențieze pe ei înșiși prin scris, ci să mărturisească întregii lumi Vestea cea bună a Întrupării Fiului lui Dumnezeu. „Aceasta, pentru că ucenicii nu făceau nimic din ambiție, ci toate din trebuință”.[1]
Sfântul Ioan Gură de Aur are în mod pregnant conștiința că adevărata cunoaștere este o măsură a experienței Duhului Sfânt. Cel care experimentează în mod real viața Duhul Sfânt, prin Iisus Hristos, dobândește cunoașterea ca vedere duhovnicească. Aceasta este mai presus de orice fel de cunoștințe dobândite prin texte scrise. Persoana duhovnicească devine ea însăși un cuvânt viu și lucrător al lui Dumnezeu, prezent în lume.
Experiența harului generează cunoașterea duhovnicească. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că printr-o slăbire a participării la experiența harului a fost nevoie de textul scris al Sfintei Scripturi. În acest sens, el afirmă: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viață atât de curată, încât harul Duhului să fi ținut locul Scripturilor în sufletele noastre. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar fi trebuit ca și inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt.
Dar pentru că am îndepărtat harul acesta, haide să pornim pe o nouă cale, ca să-l dobândim iarăși. Prima cale era negreșit mai bună; și Dumnezeu a arătat aceasta și prin spusele Sale, și prin faptele Sale. Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam și cu urmașii lui, cu Iov și cu Moise, ci a vorbit cu ei față către față, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor și cuvintelor lui Dumnezeu”[2].
În textele sale, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că Sfânta Scriptură este o a doua cale de a-L cunoaște pe Dumnezeu. Pedagogic, Dumnezeu a rânduit ca inițial omul să cunoască cele dumnezeiești prin lucruri, nu prin scrieri. Cunoașterea prin lucrurile creației este una mai directă, mai nemijlocită decât cunoașterea prin texte scrise. Acestea reprezintă un element intermediar care presupun o cunoaștere mediată, mijlocită. Cunoștințele prin lucruri favorizează realizarea unei cunoașteri înțelese ca vedere.
Cunoașterea prin har este vedere duhovnicească a realității. Inclusiv în ceea ce privește simțurile, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că văzul exprimă mai fidel realitatea decât auzul. Sfântul Ioan Gură de Aur exprimă prioritatea cunoașterii prin lucruri față de cea dobândită prin intermediul textelor scrise: „Deoarece nu prin scrieri, ci prin lucruri a voit Dumnezeu să învețe firea oamenilor. Ce înseamnă prin lucruri? Prin intermediul creației înseși… Dacă ne-ar fi învățat prin cărți și prin scriere, cel care știa carte ar fi învățat prin cele scrise, dar cel care nu știa carte ar fi plecat fără să fi folosit cu ceva, dacă nu l-ar fi învățat altcineva.
Cel bogat ar fi avut cu ce să cumpere cartea, dar cel sărac nu ar fi putut să o aibă. Și iarăși, cel care știe limba aceea care vorbea prin mijlocirea literelor poate cunoaște cele cuprinse în text, dar scitul, barbarul, indianul, egipteanul și toți cei care nu știu limba aceea ar pleca fără să afle ceva. Cu cerul nu este așa, ci și scitul și barbarul și indianul și egipteanul și orice om care merge pe pământ poate înțelege limba lui. Deoarece nu prin mijlocirea urechilor, ci a ochilor ajunge în mintea noastră”[3].
În condițiile apariției Sfintelor Scripturi, acestea au rolul de a ne ajuta în dobândirea cunoașterii duhovnicești. Ele nu au rolul de a ne transmite informații, de diverse categorii, ci să ne determine în cunoașterea și lucrarea cuvântului viu și sfințitor al lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur deplânge indiferența credincioșilor față de Sfânta Scriptură și lipsa lor de osteneală în folosirea Scripturilor pentru dobândirea harului Duhului Sfânt. Sfântul Ioan Gură de Aur mărturisește:
„Noi, care eram datori să viețuim atât de curat, încât să nu mai fi avut nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie să fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta și am ajuns să avem nevoie de scrieri. Și, cu toate acestea, nici de acest al doilea leac, de Sfintele Scripturi, nu ne-am folosit cum trebuie. Noi suntem de vină că am avut trebuință de Sfintele Scripturi și că n-am atras asupra inimilor noastre harul Duhului. Gândește-te, acum, ce mare vină avem că nu voim să dobândim harul Duhului nici după ce am primit ajutorul Sfintelor Scripturi, ba, dimpotrivă, disprețuim Scripturile, socotindu-le zadarnice și fără de rost! Prin aceasta ne atragem mai mare osândă”[4].
Cuvântul Evangheliei a fost propovăduit de Apostoli și s-a impus în conștiința lumii prin puterea dumnezeiască a Duhului Sfânt. După Pogorârea Duhului Sfânt, apostolii și ucenicii Îl mărturisesc pe Hristos cu putere de sus. Mărturisirea Adevărului Evangheliei biruiește mințile și inimile oamenilor nu prin abilitatea unei filosofii sau retorici, ci prin puterea delicată a Duhului. Distincțiile existente în Evanghelii nu dispersează adevărul fundamental al mărturisirii evanghelice, întrucât există o unitate duhovnicească a Evangheliilor.
Vestea bună a Întrupării Fiului lui Dumnezeu întărește un nou mod de a fi în lume, un mod duhovnicesc de viață, exersat încă din existența pământească. Apostolii au mărturisit lumii întregi Adevărul Evangheliei, indiferent de condiția socială sau de nivelul de instrucție al oamenilor, fiind receptat printr-o lucrare duhovnicească.
„Era puterea dumnezeiască; ea făcea și săvârșea totul în toți. Dacă n-ar fi fost puterea dumnezeiască, cum ar fi putut, oare, și vameșul și pescarul și neînvățatul să filosofeze unele ca acestea? Ceea ce filosofii păgâni n-au putut să-și închipuie nici în vis, aceea evangheliștii au vestit lumii cu multă putere de convingere și au fost crezuți nu numai pe când erau în viață, ci și după moartea lor.
N-au crezut în ei doi sau douăzeci de oameni, nici o sută sau o mie sau zece mii, ci orașe, neamuri, popoare, pământul și marea, Grecia și țările barbare, locurile locuite și pustia. Și au vorbit de lucruri care depășeau cu mult natura noastră. Lăsând deoparte pământul, vorbeau de cele din ceruri. Aducându-ne pe lume o altă viețuire și un alt trai, toate au dobândit o nouă înfățișare: bogăția și sărăcia, libertatea și robia, viața și moartea, lumea și traiul în lume”[5].
Sfântul Apostol Pavel arată că propovăduirea Evangheliei nu stă în măiestria cuvintelor, nici în înțelepciunea lumească, ci în puterea dumnezeiască a Duhului Sfânt. El se adresează celor din Corint, spunându-le: „Și eu, fraților, când am venit la voi și v-am vestit taina lui Dumnezeu, n-am venit ca iscusit cuvântător sau ca înțelept… Iar cuvântul meu și propovăduirea mea nu stăteau în cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești, ci în adeverirea Duhului și a puterii. Pentru ca credința voastră să nu fie în înțelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2, 1, 4-5).
Sfântul Ioan Gură de Aur compară adevărul Evangheliei propovăduit de Apostoli cu învățăturile existente în filosofia păgână. Se insistă asupra faptului mesajul Evangheliei are implicații concrete în viața credincioșilor, are consecințe directe, concretizate într-un mod de a fi structurat pe adevărul simplu și profund al învățăturii lui Hristos. Filosofia păgână favorizează o cunoaștere elitistă, cu multe cunoștințe care rămân ermetice publicului larg. În felul acesta există riscul disocierii între o cunoaștere care stimulează trufia și virtutea socială practicată în viața cotidiană.
În contextul contemporan, în care uneori există riscul ca teologhisirea să fie un exercițiu de intelectualism abstract, disociat de nevoile concrete și imediate ale comunității eclesiale, sunt de mare actualitate cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Hristos ne-a învățat dreptatea, cuviința, folosul, într-un cuvânt virtutea, în cuvinte puține și lămurite…
Așa este natura adevărului. Și o mărturisește sfârșitul lucrurilor. Toți oamenii au aflat ce trebuie să facă; și nu numai că au aflat, dar s-au și străduit să trăiască aceste învățături. Și este trăită învățătura creștină nu numai în orașe, ci și pe vârfurile munților. Da, acolo, pe vârfurile munților, vei vedea că este multă filosofie, vei vedea cete de îngeri strălucind în chip de trup omenesc, vei întâlni pe pământ viețuire cerească. Ce reguli de viețuire ne-au dat nouă pescarii!
Nu ne-au poruncit, așa cum fac filosofii, să studiem din copilărie, nici n-au legiuit că, pentru a pune în practică virtutea, trebuie să avem atâția și atâția ani. Nu, pescarii s-au adresat oricărei vârste, fără deosebire. Învățăturile filosofilor, jocuri de copii; ale evangheliștilor, adevărul lucrurilor. Acestei viețuiri i-au dat ca loc cerul; meșterul ei este Dumnezeu și tot Dumnezeu este legiuitorul legilor de acolo… Aşa și trebuia. Răsplățile unei astfel de viețuiri nu sunt frunze de dafin, nici frunze de măslin, nici întreținere pe seama statului, nici statui de aramă, lucruri lipsite de căldură și valoare, ci viață fără de sfârșit; ajungem copii lui Dumnezeu, dănțuim împreună cu îngerii, stăm alături de tronul împărătesc, suntem necontenit cu Hristos”[6].
Autor: Adrian Lemeni
Sursa: Adevăr și comuniune, p. 40-45
[1] SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, traducere de Pr. Dumitru FECIORU, Ed. IBMBOR, București,1994, p. 17.
[2] SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, p. 15.
[3] SF. IOAN GURĂ DE AUR, „Omilia a X-a către Antiohieni”, apud Pr. Constantin COMAN, Erminia Duhului, Bizantină, București, 2002, p. 294.
[4] SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, pp. 15-16.
[5] SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, pp. 20-21. Comparând felul în care Legea Vechiului Testament a fost revelată și propovăduită față de cea a Noului Testament, Sfântul Ioan Gură de Aur arată că, pentru a se impune, Evanghelia nu a avut nevoie de manifestări exterioare, deoarece Apostolii au fost adevărate făclii ale Duhului Sfânt: „Apostolii nu se coborau din munte purtând, ca Moise în mâini table de piatră, ci purtând în sufletul lor Duhul cel Sfânt; erau o vistierie și un izvor de învățături, de harisme și de toate bunătățile; prin harul Duhului erau, pretutindeni pe unde mergeau, cărți și legi însuflețite. Așa au atras la credință cele trei mii de suflete, așa pe cele cinci mii de suflete, așa popoarele lumii, pentru că prin limba lor vorbea Dumnezeu cu toți cei ce se apropiau de ei” (Omilii la Matei, p. 16).
[6] SF. IOAN GURĂ DE AUR, Omilii la Matei, p. 22.
