Selecția naturală – Partea 1

Selecția naturală ca tautologie

Mulți dintre cei mai cunoscuți neodarwiniști au scris, la un moment dat sau altul, că selecția naturală este o tautologie, un fel de a spune același lucru de două ori. În această formulare, teoria prezice că cele mai pregătite organisme vor produce cei mai mulți urmași, definind cele mai pregătite organisme ca cele ce produc cei mai mulți urmași.

Este important ca acest aspect să fie demonstrat, pentru că mulți darwiniști s-au convins că ideea tautologiei este o neînțelegere introdusă în literatura de specialitate de către creaționiști și alți chițibușari ignoranți. Iată câteva exemple culese de către Norman Macbeth:

[…] fraza «supraviețuirea celui mai bine adaptat» este o tautologie. La fel cum sunt cele mai multe teoreme matematice. Nu este nimic greșit în a spune același adevăr în două moduri diferite. (J.B.S. Haldane, 1935)

[…] acei indivizi care au cei mai mulți urmași sunt prin definiție […] cei mai adaptați. (Ernst Wayr, 1963)

Selecția naturală favorizează adaptarea doar dacă o definim drept capacitatea de a produce mai mulți urmași. De fapt, geneticienii chiar o definesc astfel, ceea ce i-ar putea bulversa pe unii. Pentru un genetician, adaptarea nu are nimic de-a face cu sănătatea, puterea, aspectul plăcut sau orice altceva, ci numai cu eficienta reproducerii. (George Gaylord Simpson, 1964)

Explicația lui Simpson citată mai sus arată de ce nu este ușor de formulat teoria selecției naturale altfel decât ca tautologie. Ar putea părea evident, de exemplu, că unui armăsar sălbatic îi convine să poată alerga mai repede, însă în sensul darwinist acest lucru va fi adevărat numai în măsura în care un armăsar mai rapid va lăsa mai mulți urmași.

Dacă viteza mai mare conduce la căderi mai frecvente sau dacă armăsarii mai rapizi au tendința de a se distanța de iepe, pierzând astfel șansele de reproducere, atunci perfecționarea ar putea să nu mai fie convenabilă.

Aproape orice caracteristică poate fi convenabilă sau nu, în funcție de condițiile mediului înconjurător. Este capacitatea de a zbura un avantaj evident? Darwin a presupus că este posibil ca selecția naturală să fi determinat cărăbușii din Madeira să-și piardă capacitatea de a zbura, deoarece cărăbușii zburători erau atrași înspre mare.

Marele creier uman are nevoie de un craniu mare, ceea ce îi cauzează mamei disconfort și o pune în pericol la naștere. Credem că mărimea creierelor noastre este convenabilă, deoarece domină planeta, dar în circumstanțele în care se presupune a evoluat, nu este deloc evident că mărimea creierului a fost un avantaj net. Între primate, în general, cele cu creierele cele mai mari nu sunt cel mai puțin expuse pericolelor.

În toate aceste cazuri, putem considera că o caracteristică este avantajoasă atunci când specia care o posedă pare a înflori, dar în cele mai multe cazuri este imposibil de identificat avantajul independent de rezultat. Din acest motiv a insistat Simpson atât de mult asupra faptului „avantajul” nu are nicio altă semnificație inerentă decât succesul real în reproducere. Tot ce putem spune este că indivizii care au produs cei mai mulți urmași trebuie fi avut calitățile cerute pentru a face acest lucru.

Marele filosof al științei Karl Popper a scris la un moment dat că darwinismul nu este cu adevărat o teorie științifică, întrucât selecția naturală este o explicație bună la toate, care poate justifica orice, neexplicând, din acest motiv, nimic. Popper s-a delimitat de această poziție, deși avea destule motive pentru a o adopta, după ce a fost asediat de protestele indignate ale darwiniștilor.

După cum a scris în propria-i apărare, citându-i pe Fisher, Haldane, Simpson „și alții”: și unii dintre cei mai mari darwiniști contemporani formulează teoria în așa fel, încât se ajunge la tautologia că acele organisme care lasă cei mai mulți urmași lasă cei mai mulți urmași”. Unul dintre acei „alții” era C.H. Waddington, a cărui încercare de a înțelege chestiunea merită să fie păstrată pentru posteritate:

Contribuția majoră a lui Darwin a fost, desigur, sugestia că evoluția poate explicată prin selecția naturală a variațiilor întâmplătoare. Selecția naturală, considerată la început o ipoteză ce are nevoie de confirmare experimentală și observațională, se dovedește, la o privire mai atentă, a fi o tautologie, o declarație a unei relații inevitabile, dar nerecunoscute anterior.

Ea afirmă că cei mai adaptați dintr-o populație (definiți ca cei ce produc cei mai mulți urmași) vor produce cei mai mulți urmași. Acest lucru nu reduce în niciun fel măreția realizării lui Darwin; biologii au putut conștientiza puterea enormă a principiului ca armă de explicație numai după ce acesta a fost clar formulat.

Aceasta nu a fost o declarație pripită, ci un raționament chibzuit, publicat într-o lucrare prezentată la marea convocare din 1959 de la Universitatea din Chicago, care sărbătorea un centenar de la publicarea Originii speciilor. Se pare că niciuna distinsele somități prezente nu i-a spus lui Waddington că o tautologie nu explică nimic. Atunci când doresc să știu cum un pește devine om, nu sunt iluminat de declarația că organismele care produc cei mai mulți urmași sunt cele care produc cei mai mulți urmași.

Nu este greu de înțeles cum darwiniști importanți au ajuns să formuleze selecția naturală ca tautologie. Sinteza neodarwinistă contemporană s-a dezvoltat din genetica populațiilor, un domeniu ancorat în matematică și preocupat de demonstrarea modului rapid în care avantajele mutaționale foarte mici se pot răspândi într-o populație.

Avantajele respective erau premise într-o teoremă, nu calități observate în natură, iar matematicienii tindeau în mod natural să le perceapă drept „orice a determinat organismul și descendenții săi să producă mai mulți urmași decât alți membri ai speciei”. Acest mod de a gândi s-a răspândit în rândul zoologilor și paleontologilor, cărora li s-a părut potrivit să presupună că teoria lor principală era pur și simplu adevărată prin definiție. Cât timp criticii din afară nu erau atenți, absurditatea formulării tautologiei nu era în pericol de a fi expusă.

Întâmplarea care a schimbat această situație a fost publicitatea generoasă de care s-a bucurat comentariul lui Popper, creaționiștii și alți critici neprietenoși începând să-l citeze în sprijinul argumentării lor că darwinismul nu este cu adevărat o teorie științifică. Darwiniștii înșiși și-au dat seama de situația periculoasă și, în consecință, criticilor care ridicau problema tautologiei li se răspundea cu fermitate că demonstrau doar incapacitatea de a înțelege darwinismul.

Totuși, așa cum vom vedea în capitolele următoare, selecția naturală continuă să fie folosită în practică în formularea ei tautologică. Dacă ideea selecției naturale nu ar fi decât tautologie, aș putea încheia capitolul în acest punct, deoarece o repetiție fără substanță nu are, în mod evident, puterea de a conduce un proces evolutiv în lunga sa călătorie de la prima macromoleculă care s-a replicat până la ființele umane moderne. Însă, deși selecția naturală poate fi și a fost adesea formulată ca o tautologie, poate fi formulată și în alte moduri, care nu pot fi ignorate atât de ușor. Trebuie să le analizăm și pe acestea.

Autor: Phillip E. Johnson

Sursa: Procesul lui Darwin, p. 32-36