Selecția naturală – Partea a 3-a

Selecția naturală ca ipoteză științifică

Până în acest moment, am dat la o parte câteva erori pentru elibera terenul de piste false, însă acum ajungem la categoria importantă, care merită cea mai atentă examinare din partea noastră. Sunt sigur că astăzi mulți savanți evoluționiști ar insista asupra faptului că selecția naturală darwinistă este o ipoteză științifică atât de serios testată și confirmată de evidentă, încât ar trebui să fie acceptată de persoanele raționale drept explicație ipotetic adecvată pentru evoluția formelor complexe de viață.

Mai precis, ipoteza este că selecția naturală (în. combinație cu mutația) este un proces evolutiv înnoitor, capabil să producă noi tipuri de organe și organisme, ceea ce ne pune în fata unei întrebări critice: ce fel de dovezi confirmă că această ipoteză este adevărată?

Douglas Futuyma și-a făcut cu desăvârșire datoria de a aduna dovezile în favoarea acestei ipoteze, iar acestea sunt exemplele pe care le oferă cu privire la observațiile care confirmă eficacitatea creativă a selecției naturale:

1. Bacteriile dezvoltă în mod natural rezistență la anti-biotice, iar dăunătorii dezvoltă rezistență față de insecticide din pricina supraviețuirii diferențiate a formelor mutante care au avantajul rezistenței.
2. În 1898, o furtună puternică a lăsat în urmă sute de păsări moarte și muribunde în Massachusetts. Cineva a dus unui savant numit Bumpus 136 de vrăbii epuizate, îmi închipui, pentru ca el să aibă grijă de ele, însă Bumpus era foarte hotărât, așa că a omorât supraviețuitoarele pentru a le măsura scheletele. A descoperit că, în rândul populației masculine de vrăbii, păsările mai mari supraviețuiseră în mai mare măsură decât cele mici, chiar dacă diferența de dimensiune era relativ mică.
3. În 1977, în Insulele Galapagos, seceta a dus la dispariția semințelor mici cu care se hrăneau cintezele. Consecința a fost aceste păsări au fost nevoite sa mănânce semințele mai mari, pe care de obicei le ignorau. În generația următoare, exista o mortalitate atât de ridicată în rândul cintezelor mai mici, care nu putuseră să mănânce ușor semințele mari, încât dimensiunea medie a păsărilor a crescut (mai ales a ciocurilor). Futuyma comentează: „Este foarte posibil ca păsările să devolueze la starea lor anterioară dacă mediul revine la normal[1], dar putem vedea în acest exemplu ce s-ar întâmpla dacă păsările ar fi obligate să trăiască într-un mediu constant uscat: ar dezvolta o adaptare permanentă la orice fel de semințe ar fi disponibile. Aceasta este selecția naturală în acțiune și nu ține de întâmplare.”
4. Alelele (starea genetică) responsabile pentru anemia falciformă a populațiilor africane sunt, de asemenea, asociate cu o trăsătură care conferă rezistență fată de malarie. Indivizii care nu sunt afectați defel de alelele falciforme au o rată înaltă de mortalitate provocată de malarie, iar indivizii care moștenesc alelele falciforme de la ambii părinți tind să moară la vârste timpurii din pricina anemiei. Șansele de supraviețuire sunt cele mai mari atunci când individul moștenește alelele falciforme de la un părinte, dar nu și de la celălalt, astfel încât trăsătura nu este eliminată din rândul populației. Futuyma comentează că exemplul arată nu doar că selecția naturală este eficientă, dar și că „este un proces mecanic nepăsător”.
5. S-a observat că populațiile de șoareci încetează să se reproducă și ajung pe cale de dispariție când sunt „inundate” temporar de răspândirea unei gene ce cauzează sterilitate în rândul masculilor.
6. În sfârșit, Futuyma rezumă faimoasele observații ale lui Kettlewell cu privire la „melanismul industrial” al moliei mesteacănului. Când copacii s-au înnegrit de la fumul industrial, au apărut din abundență molii închise la culoare (melanice), deoarece prădătorii nu reușeau să le vadă pentru că aveau aceeași culoare cu copacii. Când copacii au căpătat o culoare mai deschisă datorită reducerii poluării aerului, avantajul l-au avut moliile de culoare mai deschisă. Observațiile lui Kettlewell au arătat în detaliu cum culoarea dominantă a moliilor s-a schimbat odată cu culoarea dominantă a copacilor. Comentatorii ulteriori au observat că exemplul arată stabilitate și schimbare ciclică limitată, deoarece abilitatea speciei de a supraviețui într-un mediu schimbător este mărită dacă are în permanență atât un număr de molii deschise, cât și un număr de molii închise la culoare. Dacă moliile deschise ar fi dispărut cu totul în anii de poluare a copacilor, specia ar fi fost amenințată cu dispariția atunci când copacii s-ar fi curățat.

Există alte câteva exemple în capitolul lui Futuyma, dar cred că se dorește ca ele să fie o ilustrare a modului în care darwiniștii explică anumite anomalii precum sacrificiul de sine sau evantaiul păunului, nu exemple suplimentare de observații care să confirme efectul selecției naturale asupra producerii schimbării. Dacă luăm aceste șase exemple drept cele mai bune dovezi observaționale disponibile în favoarea selecției naturale, putem trage două concluzii:

1. Nu avem niciun motiv să ne îndoim că unele circumstanțe speciale pot favoriza uneori bacteriile care rezistă la medicamente sau pasările mari, spre deosebire de cele mici sau moliile închise la culoare, spre deosebire de cele deschise. În aceste circumstanțe, populația de bacterii sensibile la medicamente, păsările mici sau moliile deschise la culoare se pot împuțina pentru o perioadă de timp sau atât cât circumstanțele persistă.
2. Niciuna dintre „probe” nu ne oferă vreun motiv convingător pentru a crede că selecția naturală poate produce specii noi, organe noi, schimbări majore sau chiar schimbări minore cu caracter permanent. Cazul anemiei falciforme, de exemplu, nu arată decât că în circumstanțe speciale, o trăsătură aparent dezavantajoasă nu poate fi eliminată din rândul unei populații. Faptul că păsările mai mari au un avantaj față de cele mai mici la vânturi puternice sau la secetă nu poate tinde în niciun fel să demonstreze că factori asemănători au cauzat apariția păsărilor. Este foarte posibil ca păsările mici să aibă avantaje în alte condiții, ceea ce explică de ce păsările mai mici nu sunt mai mari.

Pierre Grasse a fost la fel de neimpresionat de aceste dovezi pe cât sunt și eu și a rezumat concluziile sale la sfârșitul capitolului despre evoluție și selecție naturală:

«Evoluția în acțiune» a lui Huxley și a celorlalți biologi nu este altceva decât observarea realităților demografice, a fluctuaților locale ale genotipurilor, a distribuției geografice. Adesea, speciile vizate au rămas practic neschimbate sute de secole! Fluctuația ca rezultat al circumstanțelor, cu modificarea anterioară a genomului, nu implică evoluția și avem dovezi concrete ale acestui lucru la multe specii pancronice (i.e. fosile vii care rămân neschimbate timp de milioane de ani).

Această concluzie pare atât de evident corectă, încât dă naștere unei alte probleme. De ce cred alții, inclusiv experți pe care îi respect pentru inteligența și integritatea lor intelectuală, că dovezile oferite de fluctuațiile observate la populații locale confirmă ipoteza că selecția naturală are capacitatea de a face minuni inginerești, de a construi lucruri minunate precum ochiul sau aripa? Oricine studiază evoluția știe că experimentul lui Kettlewell cu molia mesteacănului este demonstrația clasică a puterii selecției naturale și că a trebuit ca darwiniștii să aștepte aproape un secol pentru a vedea chiar și această modestă confirmare a doctrinei lor centrale.

Oricine studiază acest experiment știe și că acesta nu are nimic de-a face cu originea vreunei specii sau cu vreo varietate, deoarece moliile închise și cele deschise la culoare sunt prezente de-a lungul întregului experiment. Tot ce s-a schimbat este proporția unei varietăți față de cealaltă. Cum ar putea oamenii inteligenți să fie atât de creduli încât să-și imagineze că experimentul lui Kettlewell susține în vreun fel pretențiile ambițioase ale darwinismului? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să luăm în calcul un al patrulea mod în care poate fi formulată selecția naturală.

Autor: Phillip E. Johnson

Sursa: Procesul lui Darwin, p. 39-43

[1] Ceea ce s-a și întâmplat. Articolul „Oscillating Selection on Darwin’s Finches”, scris de Gibbs și Grant și publicat în Nature, 1987, vol. 327, p. 511, relatează că adulții mici au supraviețuit mult mai bine decât cei mari după anul cu precipitații 1982-1983, inversând tendința dintre anii 1977 și 1982.