Oamenii nu pot trăi fără sensurile „înălțate” ale lucrurilor pe lume…

Ce gând putem scoate noi din Înălțare..?

Iată. Noi nu putem trăi fără sensurile „înălțate” ale lucrurilor pe lume…

Dacă lucrurile sunt numai ceea ce sunt, numai ceea ce vedem, noi „cădem” în lume. Cădem în sensurile joase, pământești ale lucrurilor. Ne trăim viața în sensurile neînălțate ale lucrurilor.   Bunăoară, când ne uităm la o femeie, neînălțandu-ne privirea la sensul ei, „cădem” în trupul ei. Sau în fizicalitatea ei.  Când ne uităm la copilul nostru, și nu vedem mai departe de progenitura noastră, de faptul că e „al meu”, nu-l vedem la scara umanității și a Bisericii ca trup, cădem în „genitorialitatea” noastră. În părinția noastră. Căci noi suntem mai mult decât părinții lui. Iar el e mai mult decât copilul nostru.

Când ne uităm la un câine sau la o pisică pentru că sunt drăgălași sau hazlii, mai întâi, cădem în „câinitatea” sau în „pisicimea” lor. Caci pentru om ei sunt Idei, idei de câini, idei de pisici, sensuri curioase care le-a pus Dumnezeu în lume. Sensuri care ne hrănesc cu totul altfel decât, simplă, drăgălașenia lor.

Când ne uităm la mare cu valurile ei înspumate, și nu trecem dincolo de dorul de plajă, cădem în senzualitatea mării. În sensul ei banal. Or marea e un fel de mediu, o ființă, în care Dumnezeu ne invită ca să ne hrănim cu sensuri: să ne simțim parte din ceva, să pricepem vastitatea lumii, să ne „îmbibăm” cu rosturi ale lumii. Să ne „udăm” și mintea, nu numai trupul. Căci Dumnezeu a făcut marea prea frumoasă și înaltă ca doar să ne „bălăcim” în ea.

Asta e frumusețea viețuirii în sensurile „înălțate” ale lumii. Ele trag mintea către acea viață a lumii care nu se termină niciodată. Acea viață nu va „pieri” odată cu lumea, nu va arde în foc. Ci e ceea ce rămâne din lume pentru totdeauna, ce va fi lumea pentru totdeauna – o Împărăție a sensurilor.

Pentru asta s-a înălțat Iisus. Ca să ne tragă mintea către sensurile înălțate ale lucrurilor. Ca oamenii să nu mai fie doar oameni, doar trupuri. Ca animalele și obiectele să nu mai fie doar animale și doar obiecte. Ci sensuri și fericiri și mâncăruri pentru ființă. Cum zicea, atât de familiar, Nichita: „Arbori, pietre și păsări/ Îmi pare că voi sunteți cu totul altceva…”.

Și dacă am ajuns până aici, să admirăm aceste stranii, nelumești conuri de pin din pozele de mai jos… Să le privim cu mintea înălțată. Să ne tragem către sensul lor hieratic, sacerdotal aproape, de gardieni ai unei alte lumi…

Sunt treji. Sunt veghetori. Sunt plini de „ochi”.

Nu cumva… nu cumva sunt acei „heruvimi cu ochi mulți”, plini de cunoștințe și de înțelegeri, ai lumii noastre…!?

Hrănește-ne Tu, Doamne, din toate!

Autor: Pr. Iustin Taban