Smerenia, ca asemănare cu Hristos, este adevărul
Smerenia este adevărul, căci este așezarea întru chintesența virtuților Adevărului, Adevărul fiind Hristos. Smerenia, duhul de slujire și ascultare față de Tatăl, este asemănare cu Fiul, Care din veci Se află în duh de ascultare și reverență față de Tatăl, în sânul Tatălui. Ca atare, smerenia este blazonul, noblețea definitorie a creștinului, ca fiu după har al Tatălui ceresc, ca următor și ucenic al Fiului Cel smerit cu inima.
Fără smerenie nu poți avea nici dragoste, de vreme ce dragostea înseamnă și uitare de sine și ieșire din sine. Iar cel fără smerenie e plin de sine. În timp ce dragostea, la capătul de sus al ei, este depășire de sine (autotranscendere). Iar întrucât, după cum a arătat fenomenologia, autotranscendența (selbst-trascendenz) este definitorie pentru însăși constituția conștiinței, înseamnă că dragostea este cerută de însăși constituția umanului, este chiar împlinirea lui, limanul după care tânjește. În timp ce dragostea este cap, smerenia este pajura, ca fețe ale aceleiași monede. Dar sunt unite organic ca poteca pe munte, ascunsă sub frunziș, dar unită cu vârful.
Iar responsabilitatea față de altul este tot depășire de sine, ca rod al pornirii ființiale spre dragoste, spre uitare de sine prin afirmarea bogăției conținutului persoanei celuilalt. De aceea dragostea se poate defini nu doar ca libertate, ci și ca responsabilitate, ca dar total, așa cum spune părintele Stăniloae: „dragostea este suprema responsabilitate a unuia față de altul”.
În dragoste nu te promovezi singur, ci te promovează, adică te sporește, cel care te iubește și îl iubești. De aceea smerenia este dragoste, se lasă în mâinile lui Dumnezeu, care din iubire te promovează şi De aceea smerenia este dragoste, căci se lasă în mâinile lui Dumnezeu, care din iubire te promovează și te sporește până în temelia ființei. Smerenia este noblețea depășirii de sine spre Cel iubit, căci înseamnă inevitabil și lepădare de sine, ba și răstignire față de lume. Dar e o răstignire sfințitoare și în care harul te înalță la cer.
A te încredința total iubirii Tatălui înseamnă a te asemăna iubirii Fiului. De aceea a-L asculta până la capăt înseamnă a iubi până la capăt.
Autor: Ieromonah Ioan Bute
Sursa: Frumusețea care va salva lumea, p. 143-144