Nu vă speriaţi de acest titlu! Chiar dacă el e un adevăr afirmat explicit de epistemologia contemporană, lucrurile sunt nuanţate! Dar e un adevăr trist că noi, muritorii de rând, neştiutori în ştiinţă, nu mergem cu gândirea până la capăt în ce priveşte rezultatele ştiinţifice. Nu ne punem întrebări despre modul cum funcţionează gândirea logică şi cum se construieşte o afirmaţie în ştiinţă.
„Oamenii obişnuiţi habar nu au ce meşteşug laborios e gândirea”, scria Heidegger către un amic.
În esenţă, asta face omul de ştiinţă: are în faţa sa un fenomen şi îl cercetează până îi află cauza (sau cauzele) şi legile care îl descriu. Pentru aceasta trebuie să meargă la început şi pe dibuite, cu încercări care se numesc „experimente”, şi apoi cu metoda deductivă, bineînţeles împletită şi cu inducţia şi intuiţia. Dar mai ales, să nu uităm, că nu poate găsi nimic dacă nu stabileşte de la început un set de presupuneri privind obiectul investigat.
Măcar că ştie că există acele legi pe care le caută, sau că există o coerenţă logică în spatele fenomenelor: şi această atitudine e deja o presupunere. Însă uneori pot exista cel puţin două cauze posibile de explicare a unui fenomen. Şi atunci trebuie să găseşti care e acea interpretare care se potriveşte cel mai bine cu realitatea. (Adică e la mijloc şi o intuiţie, o dibuire a unui „model” teoretic explicativ, o ghicire ce nu poate pune degetul pe „ceea ce este”, dar, după cum se arată fenomenul, bănuieşte cu ce seamănă, află pe „ca şi cum”.
E asemenea cu stilul de logică în care medicii stabilesc un diagnostic. Datorită multor asemănări dintre boli, dar şi atât de complexului sistem al organismului, au fost şi sunt destule diagnostice puse greşit, şi nu neapărat din superficialitate. Chiar eu cunosc câteva. La fel, au existat şi erori judiciare.) În acest sens, e grăitoare o anecdotă pe care oamenii de ştiinţă o spun cu plăcere atunci când vorbesc de putinţa omenească de a se înşela cu logica. Iat-o, pe scurt:
„Un om de ştiinţă se uită la un purice aflat pe masă, în faţa lui. Îi spune: «Sări!» şi puricele sare. Omul de ştiinţă scrie pe o foaie de hârtie: «Când îi spui unui purice să sară, sare.» Apoi ia puricele şi îi rupe delicat picioruşele. Îl pune în faţa lui şi scrie: «Dacă-i rupem picioruşele, puricele nu mai aude.»”[1]
Acest soi de eroare de logică s-a şi produs cu adevărat când geneticieni (bine intenţionaţi) au observat că modificarea unei gene produce modificarea unei forme (dintr-un organism) şi au tras de aici concluzia că gena ar fi sediul întregii informaţii referitoare la formă. De fapt, gena era doar o piesă dintr-un ansamblu, aşa cum un tranzistor dintr-un televizor nu produce el imaginea, el e doar condiţia necesară producerii imaginii, nu şi condiţia sau cauza suficientă.[2]
Să vorbim acum de posibilitatea ştiinţei de a recunoaşte existenţa tainelor, de a recunoaşte incognoscibilul şi de a dovedi că există şi afirmaţii nici false, nici dovedibile. Charles H. Townes, laureat al premiului Nobel, dar şi al premiului Templeton, este unul dintre inventatorii laserului. Iată ce spunea el într-o cuvântare publică din 2005:
Charles H. Townes
„Sunt multe mistere în ştiinţă. Se pare că ştim doar aproximativ despre 5% din materia din univers[3] […] Suntem convinşi că cealaltă materie este acolo, dar nu este în stele, nu este lumină sau gaz. Ce este? Este clar acolo, conform comportamentului cosmologic, dar nu ştim ce este […] Mecanica cuantică şi relativitatea generală sunt minunate şi ne spun o mulţime de lucruri. Dar se pare că nu sunt consistente una cu alta. Ce ne scapă? […] Sunt noi fenomene şi legi ale ştiinţei care vor fi descoperite sau nu vom putea niciodată să le înţelegem pe deplin?”[4]
De asemenea, e un adevăr stabilit că ştiinţa se clădeşte pe unele premize şi presupuneri fundamentale care nu pot fi ele însele dovedite cu certitudine absolută, dar fără ele nu se poate construi reţeaua de teoreme a niciunei ştiinţe.
Kurt Gödel
„Multă lume nu îşi dă seama că ştiinţa implică fundamental asumpţii şi credinţe. Nimic însă nu este absolut dovedit. De exemplu, matematicianul Gödel[5] a arătat logic că pentru a dovedi ceva trebuie să existe o mulţime de asumpţii[6], dar nu putem dovedi că această mulţime este consistentă. Trebuie să facem cele mai bune asumpţii pe care le avem şi să avem credinţă[7](subl. n.) […] Asumăm că legile fizicii sunt constante şi avem credinţă în acest fapt, dar nu s-ar putea ele schimba brusc? Şi dacă nu, de ce nu?”[8]
Toată lumea a auzit despre legile naturii. Dar de unde avem dovada că ele există şi vor persista oricât? Ne întemeiem doar pe observaţiile făcute de oameni de câteva mii de ani de când se cunoaşte scrisul şi de când avem urme certe ale istoriei umane. Atunci, de unde ştim că această repetabilitate a fenomenelor pe care le numim „legi ale naturii” nu va fi suspendată mâine sau peste o jumătate de oră? Pentru că presupunem că nu o va face!
Faptul că fenomenele naturii par a fi consistente (consecvente) unul cu celălalt şi nu par să se fi schimbat de câteva mii de ani nu ne îndreptăţeşte să credem că vor mai fi şi mâine, căci ne-am baza pe inducţie matematică incompletă[9]. Pe această presupunere a uniformităţii (neschimbării) legilor naturii se fundamentează toată ştiinţa, cu toate legile ei. Dar tocmai aceasta este o credinţă sau o presupunere, iar nu o teoremă ştiinţifică demonstrată cu certitudine absolută.
Un lucru mai puţin cunoscut celor neiniţiaţi în ştiinţele experimentale este că acestea nu pot exista dacă nu fac în prealabil unele presupuneri. Iar acestea pot fi socotite credinţe. Până la urmă, nu se poate totul demonstra raţional cu o logică suficientă, ci, încercând să găseşti ultimele cauze, tot trebuie ca, la un moment dat, să ajungi cu înlănţuirea de raţionamente la o intuiţie care e afirmaţie de bază, dar care nu poate fi dovedită ca adevărată exclusiv prin deducţie şi prin experiment. Dacă o teorie are deocamdată succes, aceasta nu este o garanţie că este corectă, ci pur şi simplu poate că încă nu i s-a găsit încă un contraexemplu. Aceasta este una din temele frecvente ale teoreticienilor ştiinţei din secolul XX.
Prof. Univ. Dr. Ing. Werner Gitt
„Nicio teoremă universal valabilă (de exemplu «toate lebedele sunt albe») nu poate fi verificată vreodată – nici prin nenumărate verificări. Teoriile pot supravieţui şi deţin o valabilitate provizorie numai atâta timp cât nu sunt falsificate prin realitatea empirică («apariţia unei singure lebede negre») şi înlocuite printr-o teorie nouă, mai bună.”[10]
Pentru Sir Karl Popper[11], caracteristică pentru ştiinţă este expunerea la risc: teoriile ei sunt oricând susceptibile de a fi abandonate sau modificate dacă observaţiile empirice ulterioare se vădesc a fi în dezacord cu anticipările făcute de teorie (pe baza unor observaţii iniţiale).
Sir Karl Popper
„De unde urmează că nicio teorie ştiinţifică nu este vreodată concludent verificată, la oricâte teste ar fi rezistat cu succes. Iar această concluzie, arată Popper, concordă cât se poate de bine cu istoria ştiinţei: chiar şi o construcţie intelectuală atât de bine atestată şi atât de larg acceptată cum este fizica newtoniană, nu s-a dovedit pe veci imună la revizuire. […] Ştiinţa îşi poate, desigur, ameliora teoriile, transformându-le sau înlocuindu-le prin noi teorii care rezistă la toate testele cărora le-au făcut faţă cele vechi, şi în plus la altele. Ea însă nu poate spune niciodată definitiv: «Iată în sfârşit Adevărul despre Natură».”[12]
Aceasta înseamnă că, prin excelență, știința este supusă perspectivei unei continue verificări și posibile rectificări. Ceea ce înseamnă, pe de o parte, un progres nesfârșit în cunoașterea celor materiale, prin găsirea celor mai bune și mai precise noi „modele” pentru fenomenele studiate, iar pe de altă parte, în ceea ce privește marile întrebări „neexperimentabile” legate de originea universului, a vieții și a conștiinței sau de sensul cel mai adânc al vieții, știința are o valoare relativă. Însă știința, potrivit epistemologiei contemporane, se întemeiază pe credințe chiar în rezultatele sale privind lumea materială. Cu atât mai mult e valabil acest fapt pentru domenii care depășesc posibilitatea experimentării, deci a științei, precum originea universului, a legilor lui sau sensul vieții.
„«Este imposibil», veţi spune, «metoda ştiinţifică verifică totul prin experienţă». Fără a menţiona numeroasele dificultăţi filosofice inerente acestui punct de vedere, răspund că în practică acest lucru este fals. Câţi fizicieni au verificat fiecare etapă, empirică sau logică, din cele care s-au succedat după cercetările lui Galilei şi până la dinamica lui Hamilton? Noi verificăm doar câteva derivate academice, esenţialmente superficiale, şi acceptăm restul printr-un act de credinţă” (subl. n.). (Charles H. Townes, [16], p. 285.)
Autor: Pr. Ioan Bute Sursa: Ioan Bute, „Știință și credință. Mărturii ale savanților.” Mănăstirea Sf. Ioan Casian, Arhiepiscopia Tomisului, 2019, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, pp. 13-20.
Referințe și note
[1]Jean Claude Carrière, Cercul mincinoşilor, Humanitas, Bucureşti,1999, p. 227.
[2] Cf. Ioan Vlăducă, Argumente ştiinţifice contra evoluţionismului, Editura Axa, Botoşani.
[3] Charles Townes se referea la materia neagră („dark matter”), ascunsă, a cărei prezenţă se determină prin măsurători, dar care nu emite nici lumină, nici radiaţii.
[4]Charles H. Townes, Cuvântare la Conferinţa de presă la acordarea premiului Templeton, New York, 9 martie 2005.
[5] Matematicianul austriac Kurt Gödel a descoperit în anii ’30 teorema de incompletitudine, prin care este dovedită matematic… limita matematicii. Iată despre ce e vorba. Un „sistem formal” este un ansamblu alcătuit din noţiuni, axiome referitoare la noţiunile respective şi reguli de deducţie prin care se obţin teoreme. Un sistem formal este necontradictoriu dacă nu conţine afirmaţii (axiome sau teoreme) necontradictorii.
Kurt Gödel a arătat că orice sistem formal necontradictoriu care conţine aritmetica va conţine şi afirmaţii despre care nu se poate arăta nici că sunt adevărate, nici că sunt false. Aceasta este teorema de incompletitudine a lui Gödel. Dar dacă într-un sistem formal o afirmaţie nu se poate demonstra nici că e adevărată nici că e falsă, e posibil ca prin lărgirea acelui sistem cu noi propoziţii să găsim un alt sistem în care afirmaţia cu pricina să fie demonstrabilă ca adevărată. Evident, acest rezultat are un impact uriaş asupra gândirii ştiinţifice.
Pentru că e demonstrată matematic existenţa de neînlăturat a tainei, până la sfârşitul veacurilor. Şi dacă într-un sistem de propoziţii logice (care include aritmetica) există cel puţin o afirmaţie din acel sistem despre care nu se poate şti nicidecum dacă este adevărată sau falsă, atunci cu atât mai mult trebuie lărgit sistemul respectiv când se caută adevărul unei afirmaţii din afara sistemului, aşa cum ar fi de pildă credinţa în Dumnezeul cel transcendent lumii. Grosso modo, teorema lui Gödel e o demonstraţie matematică a faptului că nu poate fi demonstrată cu metode strict ştiinţifice existenţa lui Dumnezeu, din cauza simplului fapt că sistemul formal ştiinţific este incomplet în raport cu existenţa lui Dumnezeu. Şi oricât ai lărgi cu noi propoziţii sistemul formal, el tot rămâne mărginit în raport cu Dumnezeu. Pe El nu-L poate conţine niciun sistem omenesc de noţiuni şi raţionamente.
[7] „Credinţa” ca termen aici, ţinând de ştiinţă, este o axiomă sau un postulat care nu a fost niciodată demonstrat şi nici nu poate fi, dar pe care o anume ştiinţă îşi bazează întreg eşafodajul raţionamentului. Sunt mulţi gânditori şi oameni de ştiinţă care arată că ştiinţa se bazează inevitabil pe credinţe. Un astfel de postulat nedemonstrat şi nedemonstrabil este axioma globală a tuturor ştiinţelor pozitive, anume că toate legile actuale ale universului şi constantele universale nu se schimbă în timp şi nici în spaţiu.
Aceasta este universalitatea sau uniformitatea legilor fizice. Faptul că unele din aceste legi ale naturii sunt confirmate de colectivităţi umane de mii de ani nu schimbă cu nimic situaţia, pentru că aceasta este inducţie incompletă, ceea ce nu-i demonstraţie, ci probabilitate, căci rezultate obținute pe un spațiu și un timp restrâns nu dau certitudine absolută că ar fi valabile pentru un spațiu și un timp nelimitat.
[9] De fapt, metoda matematică a inducţiei matematice provine tot din repetabilitatea fenomenelor naturii. De aceea, inducţia şi continuitatea legilor naturii nu pot fi dovedite una prin cealaltă căci aceasta ar însemna raţionament circular (raţionament care se învârte în cerc), ceea ce logic este insuficient.
[10]Prof. Univ. Dr. Ing. Werner Gitt, [11], p. 10.
[11]Sir Karl Raimund Popper (1902-1994) a fost filozof al ştiinţelor naturii şi al ştiinţelor sociale. A predat în oraşul său natal, Viena, până când ameninţarea ocupaţiei naziste l-a determinat să emigreze. A predat în Noua Zeelandă, apoi la Londra, devenind în cele din urmă profesor de logică şi metodologia ştiinţei la London Schools of Economics (1949 – 1969). A fost înnobilat în 1965. Prima contribuţie de seamă a lui Popper a fost noua soluţie dată de el la problema demarcaţiei ştiinţei.
[12]Antony Flew, Dicţionar de filosofie şi logică, trad. de D. Stoianovici, Humanitas, 1996, p. 272.
