Știința nu afirmă nimic despre esența ultimă a lucrurilor

Pentru a valida ipotezele lor neverosimile ateii evoluționiști atribuie mamei Gaia, caracteristicile unei inteligențe. Cine ar putea să contabilizeze, să programeze, să selecteze, să deosebească ceea ce este bun de ceea ce nu este, să păstreze, să respingă, să îmbunătățească etc.? Doar o inteligență, bineînțeles!

Cine este natura? Un spațiu format dintr-o multitudine de elemente, infinit de complexe, pe care o putem compara cu o cameră de zi amenajată de un proprietar, încăpere conformă cu simțul estetic personalizat. Implicarea arhitectului, proiectantului, programatorului, organizatorului, în decorarea și aranjarea unei locuințe multifuncționale este evidentă.

Ca replică unei gândiri clare creaționiste, Domnul profesor Dawkins ne oferă o altă mostră de umilire a rațiunii:

„In ciuda tuturor aparențelor, singurul ceasornicar din natura, este reprezentat de forțele oarbe ale fizicii, desfașurate într-un mod cu totul special. Un ceasornicar adevărat are viziune: el proiectează rotițe si resorturi, planifică conectarea lor, luând in calcul viitoarea lor utilitate. Selecția naturală, procesul orb, inconștient, automat descoperit de Darwin, și care acum știm că este explicația pentru existența și aparenta formă utilă a tuturor formelor de viață, nu are un scop… Nu are rațiune…. Nu planifică pentru viitor…. Este ceasornicarul orb.”

Deși observația și experiența sunt incontestabile prin justificarea creaționistă a oricărei proiectări și planificări coerente în viața de zi cu zi, ideologii concepției ateist-darwiniste declamă organizarea spațiului Universului foarte mare și celui infim de mic, ca fiind biruințele accidentelor fericite; de fapt ateii reactivează  fetișismul și animismul, credințe oficial blamate, dar concret vopsite în culorile unei noi pseudoștiințe.

Iată și alte exprimări atribuite unei inteligențe nepersonalizate, natura (ceasornicarul orb), ce sfidează știința, experiența și realitatea:

^[1]„Zecile de mii de ani de contact cu mediul ambiant, cu animalele care mișunau în căutare de hrană printre tulpinile lor au dus, încetul cu încetul, la înarmarea speciilor vegetale cu mijloace de răspândire a fructelor și semințelor pe cât de variate, pe atât de ingenioase.”

^[2]„Pentru reușita integrală a înfăptuirii polenizării încrucișate, toată imaginația ingenierească este aruncată în luptă: pârghii, sisteme hidraulice, trape, capcane, mecanisme programate cronometric, uneori atât de sofisticate și de subtile încât bioniștii le pot lua ca model. Și toate acestea, plantele le-au realizat pe bâjbâite, după nenumărate încercări de-a lungul a zeci și sute de mii de ani de conviețuire cu insectele și cu unele specii de păsări și mamifere, până când perfecțiunea adaptării a fost atinsă și de o parte și de alta și apoi transmisă urmașilor.”

Remarcați, vă rog, logica idolatră mediatizată de evoluționiști, care atribuie orbului hazard (ceasornicarul orb) caracteristicile unei superinteligențe inventatoare patetică a circa 10⁸⁴ atomi, în perioada de efervescență a big bang-ului, după care a mai brevetat o mulțime nedeterminată de artefacte cosmice și biologice, în ciuda capetelor pătrate, proștilor, neghiobilor.

Orice plantă sau alt organism, fără sincronizarea sistemului anatomic de nutriție cu sistemul anatomic de respirație, cu sistemul anatomic de circulație a lichidelor, cu aparatul anatomic de reproducere, cu sistemul informațional, cu sistemul informatic etc. este un bion imposibil, o nonexistență. Algoritmul logic darwinist folosit ca mecanism revoluționar statuează că protoplantele și protoorganismele, din cauza bâjbâielii, încercărilor și testărilor, dispăreau, mureau, iar înviau, și tot așa, până când natura, după milioane de ani de experimente și eșecuri epocale, se înduioșa și definitiva un organ anatomic protoistoric, dar numai celor cu carnet de partid, deoarece exemplarele nonrevoluționare, cele fosile, așa numitele procariote și eucariotele unicelulare le întâlnim astăzi în toate biotopurile.

Elevii și studenții să reproducă citatele lui Dawkins și să întrebe dacă ar putea supraviețui vreun protoanimal subacvatic nedefinitivat anatomic sau, plantele carnivore cu ce s-au hrănit timp de milioane de ani până ce zeul hazard le-a proiectat fără proiect prin chimie și numai chimie capcanele și enzimele specializate în digerarea victimelor?

Realitatea în care trăim a fost și este intenționalizată de Dumnezeu pentru om, ființa cea mai complexă din punct de vedere a inteligenței din toată creația biomaterială, pentru a fi procesată, reflectată și administrată (acolo unde e posibil).

Şi a zis Dumnezeu: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!”Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. (Facerea 1:26-27)

Teleologia creației omului, în comparație cu plantele și animalele, ar trebui să oblige la o conștiință morală și ecologică de administrator înțelept al planetei Pământ, nu activiști de partid, caracterizați printr-un comportament darwinist criminal, provocator de războaie și revoluții, nu jefuitori și distrugători ai ecosistemelor date în arendare.

Din nefericire, cine se aseamănă, se adună: fundamentaliștii ateii de dreapta cu cei de stânga se întâlnesc și se desfată din aceleași ipoteze darwiniste. Ei divinizează rațiunea (nu cea bună), considerând știința tehnologică o rezolvare a tuturor problemelor din lume. Totuși, „eticheta matematică nu afirmă nimic despre esența ultimă a lucrurilor” după cum afirmă și marele fizician englez James Jeans.

Pe cât este de periculoasă credința fără rațiune, pe atât este de periculoasă rațiunea fără credința cea adevărată, în Sfânta Treime: Tatăl și Fiul și Duhul Sfânt. Societatea comunistă și cea nazistă s-au ghidat intensiv după reperele ateismului darwinist, selecția naturală și lupta sălbatică pentru existență.

Autor: Monahul Serghie
Sursa: Dumnezeu o certitudine, p. 17-19

[1] Tudor Opriș, Bios vol. II, Edit. Albatros, București, 1987, pg. 22.

[2] Tudor Opriș, Bios vol. III, pg.61.