Struțul – o amintire a Creației și a Căderii
Când luăm în considerare aspectele minunate de proiectare ale zborului păsărilor, păsările care nu zboară, precum struțul, oferă o perspectivă neobișnuită. Au fost create așa sau lipsa capacității de a zbura a rezultat din degenerarea care provoacă pierderea funcției?[1]
Biologii creaționiști cred, în general, că cele mai multe păsări care nu zboară, dacă nu toate, au avut strămoși zburători – incluzând struțul. Și în acest sens sunt, în general, de acord cu evoluționiștii.
Struțul este unul dintre ratite – un grup de păsări care nu zboară, constând și din cazuari, emu, kiwi, pasărea dispărută moa și pasărea elefant. Odată, evoluționiștii au crezut că toți aceștia aparțineau aceluiași ordin, Struthioniformes, descendenți dintr-un strămoș care își pierduse capacitatea de a zbura.
Cu toate acestea, analiza genetică i-a determinat să reconsidere teza. În primul rând, păsările uriașe moa din Noua Zeelandă, distruse de vânătoarea excesivă indigenă, par cel mai strâns legate de tinamu, păsările mici care pot zbura. Deci, acum se crede că lipsa de zbor a apărut independent la ratite de mai multe ori.[2]
Greu de făcut, ușor de eliminat
De fapt, le este foarte ușor creaturilor să-și piardă abilitățile complexe, cum ar fi zborul. În anumite medii, imposibilitatea de a zbura ajută la supraviețuire. De exemplu, pe insulele mici cu vânt, o creatură care nu poate zbura riscă mai puțin să fie „pierdută în mare” în furtuni și, prin urmare, să nu se mai poată reproduce.
Deci, atunci când un accident genetic (mutație) paralizează o parte din mașina complexă de zbor, forma fără zbor, care ar fi în mod normal eliminată ca defect, este foarte probabil să domine populația insulei. Astfel, insulele sunt locuri comune pentru a găsi păsări (și insecte) care nu zboară. Cormoranul care nu zboară din Galapagos, prezentat în documentarul CMI despre Darwin, The Voyage That Shook the World, este un exemplu clasic.
O astfel de involuție nu are nimic de-a face cu modul în care a apărut zborul, care necesită informații genetice noi și complexe pentru a apărea. Nici măcar evoluționiștii dedicați nu sugerează că vreo pasăre care nu zboară a „re-evoluat” vreodată capacitatea de zbor pierdută.
Pasăre mare
La aproximativ 2,7 m înălțime și cântărind până la 140 kg, struțul este cea mai înaltă și mai grea dintre păsări, având cel mai mare ou.
Deși nu poate zbura, struțul are caracteristici de proiectare foarte potrivite alergării. Acest lucru sugerează că informațiile care au permis ca acest lucru să iasă în prim-plan după ce și-a pierdut capacitatea de zbor erau deja în tipul original.[3]
Aleargă cât poți de repede
Cea mai mare parte a musculaturii piciorului struțului este poziționată sus, pe șold și pe osul coapsei, generând o lungime mare de pas (5 m) și o frecvență mare de pași care ajută la atingerea vitezelor mari. Ligamentele piciorului limitează majoritatea tipurilor de mișcare, în afară de ghidarea piciorului prin pasul său. Astfel, spre deosebire de piciorul uman care este proiectat pentru a putea sări, cățăra, a face pași laterali etc., puterea musculară a struțului este aproape exclusiv dedicată propulsării struțului înainte.[4]
Un studiu din 2010 de la Universitatea din Australia de Vest a comparat alergarea la struți și la oameni de mase similare.[5] Se știa că păsările folosesc cu 50% mai puțină energie decât oamenii atunci când aleargă la o anumită viteză. Studiul a confirmat că acest lucru se datorează în principal modului în care piciorul de struț stochează și eliberează energie elastică.
Ligamentele gleznei mențin articulația extinsă până când se aplică forța în jos. Este nevoie de aproximativ 28 kg forță (jumătate pentru fiecare picior) pentru a duce articulațiile gleznelor într-o poziție flexată, de fapt susținând pasiv 28 kg din greutatea păsării.
Conducătorul studiului, profesorul Jonas Rubenson, a spus: „Mișcarea cu membre elastice este asemănătoare cu săritului pe un băț pogo, unde nu trebuie să muncești foarte mult pentru a sări – așa că totul stă în arcul pasului lor”.[6]
Struțul este singura pasăre care are două degete pe fiecare picior și singura care merge pe vârfurile degetelor de la picioare. Această postură acționează ca un amortizor suplimentar. Deși gheara degetului abia atinge pământul când merge, ea pătrunde ca o țeapă în sol atunci când aleargă, exercitând o presiune de până la 3,9 MPa. Acest lucru oferă o aderență excelentă la viteze mari.4 Descoperirile ar putea ajuta într-o zi inginerii să proiecteze membre protetice mai bune pentru persoanele dublu amputate, precum și să proiecteze roboți mai agili.6
Struțul are cea mai mare viteză pe uscat dintre păsări (chiar mai repede decât pot zbura unele!), atingând 72 km/h. Deși există câțiva prădători care pot prinde struțul adult (de exemplu, leul și ghepardul), ei pot realiza acest lucru doar accelerând rapid, folosind cantități mari de energie pentru a atinge această viteză. Dacă prada lor nu este prinsă rapid, prădătorii vor rămâne în urmă, deoarece struțul poate menține viteze de 55–60 km/h pe perioade lungi. În plus, pentru a descuraja prădătorii, struțul are o lovitură puternică care poate ucide un om.[7]
Viteza mare este un atribut grozav dacă alergați în linie dreaptă, dar ce se întâmplă dacă trebuie să virați? Ca „rămășiță”, se considera că aripa struțului de 1,8 m lungime era folosită doar pentru împerechere și poate pentru reglarea temperaturii și lovirea muștelor. Însă aripile sale sunt, de asemenea, folosite ca și cârme avansate, capabile să canalizeze eficient forțele aerodinamice și să fie implicate activ în frânarea rapidă, viraje și manevre în zig-zag de mare viteză.[8]
Mame de struț și Iov
Struțul are distincția specială de a fi menționat direct de Dumnezeu în Iov 39:13–18:
Aripile struțului sunt negrăit de agere; struțul are pene preafrumoase și mândru penaj. Când își lasă ouăle pe pământ și le lasă să se clocească în nisipul fierbinte, el uită că oarecine poate să le calce cu piciorul și că vreo fiară sălbatică poate să le strivească. Struțul e hain cu puii săi, ca și cum n-ar fi ai lui, și nu-i pasă deloc de truda sa zadarnică. Vezi că Dumnezeu nu l-a înzestrat cu pricepere și pătrundere. Când se scoală însă și pornește, face de ocară și pe cal și pe călăreț.
Citim despre o vietate al cărei comportament pare nebun, chiar insensibil, și nu sună ca o parte din creația originală „bună foarte” a lui Dumnezeu. Aceasta ne amintește că toată natura a căzut din cauza neascultării omului (Facerea 3, Romani 8:20–22); zborul poate să nu fi fost singurul lucru despre struți care a degenerat după Cădere.
Cea mai mare parte a pasajului se referă la obiceiurile femelei de struț privind cuibăritul și creșterea puilor. În perioada de ouat, masculul execută un dans impresionant, împerechindu-se cu mai multe femele (de obicei între 2 și 7).[9] Una dintre acestea va fi aleasă de mascul ca femela principală care se asociază cu masculul în timpul incubației.
Masculul face o groapă simplă în pământ, de 30 până la 60 cm adâncime și până la 3 m lățime. Acesta funcționează ca un cuib comun. Toate femelele pereche ale acelui mascul își vor depune ouăle în această groapă, începând cu femela principală.[10] Femelele subordonate pot depune și unele dintre ouăle lor în cuiburile altor masculi. Ei manifestă puțină îngrijorare pentru ouăle lor, cu excepția cazului în care sunt alese ca femele principale.
Unele cuiburi au peste 60 de ouă. Dar doar aproximativ 20 pot fi incubate, iar femela principală, care preferă ouăle pe care le recunoaște ca fiind ale sale, mută multe ouă dintre celelalte dincolo de marginea gropii, unde sunt la mila diverșilor prădători.
Puii sunt deosebit de vulnerabili la atac, doar aproximativ 15% supraviețuind până la maturitate.9 Grupurile de pui din cuiburi diferite se pot uni împreună, doar un grup de părinți (sau un mascul) rămânând cu grupul. Părinții lipsiți de orice pui pur și simplu pleacă.
Desigur, pasajul din Iov nu indică faptul că struții sunt lipsiți de orice instinct parental. Dar vedem, ținând cont de limbajul poetic, o descriere realistă a comportamentului de cuibărit al păsării.
Al cui cap este îngropat în nisip?
Se spune că oamenii care ignoră o problemă sau o problemă neplăcută și-au îngropat capul în nisip, derivând din mitul demult dezmințit conform căruia struțul face aceasta atunci când este amenințat. Cu toate acestea, având în vedere toate dovezile care susțin relatarea creației, când citim mereu despre ideile evolutive, este clar că nu e vorba de struțul cu capul în nisip, ci de cei care refuză să iubească adevărul (II Tesaloniceni 2:10).
Evoluție, ratite și tipuri create
Se spune că presupusa evoluție a struțului începe cu Remiornis heberti din Paleocen (66–56 Ma) și Palaeotis weigelti din epoca Eocenului (56–33,9 Ma),[11] fosile de ratite descrise ca fiind asemănătoare struților. Alte resturi de ratite nespecificate din Europa și Africa sunt considerate rude discutabile ale struțului. Se spune că fosilele moderne de struți apar începând cu Miocenul timpuriu (23–5 Ma).
Studiile de hibridizare, care nu sunt încă disponibile, ar putea ajuta la determinarea câtor tipuri create sunt în cadrul ratitelor și, astfel, de câte ori a apărut lipsa de zbor. Un expert mondial renumit în „arborii” evolutivi construiți din genomul păsărilor a fost regretatul doctor Jon Ahlquist, care în ultimii ani a devenit un creaționist biblic nemaipomenit.[12] El a crezut că datele genetice sunt cele mai în concordanță cu ratitele și tinamul care descind dintr-o populație ancestrală (zburătoare) care s-a a plecat din Arcă.[13] Alți cercetători creaționiști cred că ratitele reprezintă probabil mai multe tipuri inițial zburătoare.
Ceea ce pare sigur este că toate din genul Struthio sunt de același fel ca și struțul comun (Struthio camelus). Cealaltă specie vie este struțul somalez (Struthio molybdophanes), cu gâtul și picioarele albastre. Unii îl consideră o simplă subspecie a struțului comun. Celelalte trei subspecii cunoscute sunt struțul Masai, struțul sudic (sau Africa de Sud) și struțul cu gât roșu (sau Africa de Nord).
Autor: Michael Eggleton
Sursa: Creation.com | The ostrich—a reminder of creation and the Fall
[1] Vedeți creation.com/vestigial-organs-what-do-they-prove.
[2] Baker, A.J. și colab., Genomic Support for a Moa–Tinamou Clade and Adaptive Morphological Convergence in Flightless Ratites, Molecular Biology and Evolution, 31(7):1686–1696, Iul 2014, academic.oup.com.
[3] Cercetătorii creaționiști au scris recent despre modul în care multe creaturi par „încărcate” genetic pentru adaptarea ulterioară – de ex. creation.com/frontloaded.
[4] Schaller, N., Birds on the run: what makes ostriches so fast? scienceinschool.org, 22 Noi 2011.
[5] Rubenson, J. și colab., Adaptations for economical bipedal running: the effect of limb structure on three-dimensional joint mechanics, royalsocietypublishing.org, 28 Oct 2010.
[6] Firth, N., How ostriches use their ‘springy’ legs to help them run faster and longer, dailymail.co.uk, 1 Noi 2010.
[7] Usurelu, S., Bettencourt, V., și Melo, G., Abdominal trauma by ostrich, Annals of Medicine and Surgery 4(1):41–43, Mar 2015, sciencedirect.com.
[8] Feathered friends: Ostriches provide clues to dinosaur movement, sciencedaily.com, 2 Iul 2010.
[9] Cooper, R.G. și colab, Wild ostrich (Struthio camelus) ecology and physiology, academia.edu , 20 Aug 2009.
[10] Vedeți youtube.com/watch?v=QTMxj_QL5U4.
[11] Ma = milioane de ani (mega-annum), presupusa vârstă evolutivă care reflectă în realitate ordinea îngropării în timpul Potopului global.
[12] Wieland, M., Convert to Creation, Creation 40(3):36–39, Iulie 2018; creation.com/jon-ahlquist.
[13] Comunicare personală a lui Jon Ahlquist către CMI, 7 Mai 2019.
