Succesiunea vertebratelor – Partea a 4-a
De la maimuțe la oameni
În articolul din 1981, „Fact and Theory”, despre care am discutat în capitolul precedent, Gould menționează „cele șase specii umane descoperite în roci străvechi” ca dovadă a faptului că oamenii au evoluat din maimuțe. Într-o versiune revizuită din 1987 a aceluiași articol, numărul speciilor a fost redus la cinci, una dintre acestea fiind Homo sapiens însuși, însă ideea era aceeași:
Ar crea oare Dumnezeu – dintr-un motiv de neînțeles sau doar pentru a ne încerca credința – cinci specii, una după alta (Australopithecus afarensis, A. africanus, Homo habilis, H. erectus și H. sapiens), pentru a simula un curent continuu de schimbare evolutivă?[1]
Modul acesta de a pune întrebarea face să pară că Darwin a propus teoria deoarece abundența intermediarilor fosili între maimuțe și oameni impunea o ipoteză explicativă. În realitate, teoria a fost mai întâi acceptată, iar dovezile în favoarea ei au fost descoperite și interpretate ulterior, într-un efort susținut de a găsi „verigile lipsă” necesare.
Întrebarea pe care o ridică acest șir de evenimente nu este dacă Dumnezeu a înscenat dovezile fosile pentru a ne încerca credința în Geneză, ci dacă imaginația darwinistă ar fi putut juca un rol important în interpretarea dovezilor oferite în sprijinul teoriei lui Darwin.
Antropologia fizică – studierea originilor omului – a fost, de-a lungul istoriei sale, nai puternic influențată de factori subiectivi decât aproape orice altă ramură științifică respectabilă. Din vremea lui Darwin până în prezent, „evoluția omului” este o certitudine culturală care imploră confirmare empirică, iar răsplata pentru oricine poate prezenta dovezi fosile plauzibile ale verigilor lipsă este faima mondială.
Presiunea de a găsi confirmare a fost atât de mare, încât a condus la o fraudă spectaculoasă, Omul de Piltdown – pe care oficialii Muzeului Britanic l-au protejat cu zel de orice inspecție neprietenoasă, acordându-i patruzeci de ani de serviciu productiv în slujba formării opiniei publice.
Reconstrucțiile muzeului, bazate pe dovezi fosile sărăcăcioase, au avut un impact puternic asupra imaginației publicului, iar fosilele însele au avut un efect similar asupra antropologilor. Atmosfera psihologică asociată vizionării fosilelor hominide amintește, în mod ciudat, de venerarea relicvelor la raclele medievale. Exact așa a descris Roger Lewin scena din 1984, de la expoziția „Ancestors, Four Million Years of Humanity” a Muzeului American de Istorie, o expunere fără precedent de fosile originale, din toată lumea, legate de evoluția umană.
,,Fragilele și neprețuitele relicve” au fost transportate de curatorii grijulii cu avionul, pe locuri de clasa întâi și au fost aduse la muzeu în coloană VIP, cu limuzine și escortă de la poliție. În interiorul muzeului, relicvele au fost amplasate în spatele unor geamuri antiglonț, pentru a fi admirate în premieră de o audiență selectă formată din antropologi care vorbeau în șoaptă, deoarece „era ca și cum se discuta teologie într-o catedrală”. Un sociolog care a observat acest ritual al tribului de antropologi a remarcat: „Mie îmi seamănă a venerare de strămoși.”
Lewin crede că este normal ca antropologii care privesc oasele strămoșilor să fie mai implicați în relația lor cu subiectul decât celelalte tipuri de savanți: „Există o diferență. Există ceva nespus de mișcător în a cuprinde în mâini un craniu extras din propria obârșie.” Lewin are perfectă dreptate și nu pot găsi ceva mai pasibil de a deraia obiectivitatea judecății cuiva.
Descrierile de fosile făcute de oameni care tânjesc să-i cuprindă în palme pe strămoși ar trebui analizate la fel de atent ca o scrisoare de recomandare din partea mamei aplicantului. În cartea sa, Human Evolution, Lewin relatează numeroase exemple ale subiectivității caracteristice cercetării originilor omului și conchide că domeniul este invizibil, dar constant influențat de schimbătoarea imagine despre sine a umanității. Mai simplu spus, asta înseamnă că vedem ceea ce ne așteptăm să vedem, dacă nu suntem extrem de riguroși în verificarea propriilor prejudecăți.
Bineînțeles, antropologii se mai și critică între ei – ferocele lor rivalități personale sunt parțial responsabile pentru subiectivitatea judecăților lor -, însă chestiunea pe care o dezbat este al cui set de candidați fosili ne spune istoria evoluției umane mai corect, nu dacă există dovezi fosile ale tranziției de la maimuță la om. Pentru cei ce au ales să-și dedice viața explorării modului exact în care oamenii au evoluat din maimuțe, persoanele care se îndoiesc de premisă sunt, prin definiție, creaționiști și, prin urmare, nu trebuie luați în serios. Faptul că s-ar putea să nu existe dovezi fosile solide pentru evoluția omului este complet exclus.
Un prestigios profan a propus totuși ceva de neimaginat. Solly Zuckerman, unul dintre cei mai influenți savanți ai Marii Britanii și un expert de prim rang în materie de primate, este un bun materialist științific și consideră evoluția omului din maimuță evidentă, însă crede, de asemenea, că mare parte a dovezilor fosile este o aiureală. Zuckerman a supus australopitecii la ani buni de testare „biometrică” elaborată, concluzionând că „baza anatomică a pretenției că [aceștia] au mers și au alergat pe două picioare, ca oamenii, este atât de șubredă, în comparație cu dovezile care conduc la concluzia ca mersul lor era o variantă a ceea ce vedem la primatele subumane, încât rămâne inacceptabilă”.
Judecata lui Zuckerman asupra standardelor profesionale ale antropologiei fizice nu a fost una generoasă: el a comparat-o cu parapsihologia și a remarcat că volumul de speculație necugetată despre originile umane „este atât de uimitor, încât este legitim sa te întrebi dacă în acest domeniu se mai găsește vreo urmă de știință”.
Deloc surprinzător, antropologii i-au purtat pică pentru acest raționament, care i-ar fi lăsat și fără fosile, și fără ținută profesional Wilfred Le Gros Clark a efectuat un studiu rival care a ajuns la concluzii mai acceptabile, iar consensul experților, adică a celor care aveau cel mai mult de pierdut, a fost că Zuckerman este un îndărătnic lipsit de orice înțelegere reală pentru acest subiect. Chestiunile biometrice sunt tehnice, însă disputa reală a fost un conflict de priorități. Premisa metodologică a lui Zuckerman era că prima prioritate a cercetătorilor originilor omului ar trebui să fie evitarea momentelor penibile precum Omul de Piltdown sau Omul de Nebraska, și nu găsirea unor fosile pe care să le poată proclama convingător ca strămoși.
Premisa sa factuală era că variația în rândul fosilelor de maimuță este suficient de mare încât un savant a cărui imaginație a fost aprinsă de dorința de a găsi strămoși să poată alege cu ușurință anumite caracteristici ale unei fosile de maimuță și să decidă că acestea sunt „preumane”. Odată admise aceste două premise, ar rezulta că toți candidații la statutul de „strămoș” ar trebui supuși unei analize obiective riguroase și respinși dacă analiza se dovedește negativă sau neconcludentă.
Zuckerman a înțeles că este probabil ca niciuna dintre fosilele hominide asemănătoare maimuțelor să nu treacă acest tip de test și că, în consecință, dovezile fosile ale evoluției umane ar putea fi limitate la specimene precum Omul de Neanderthal, care sunt umane sau aproape umane.
Absența dovezilor directe ale unei tranziții de la maimuță la om nu l-a deranjat, pentru că a presupus că modelul darwinist a fost stabilit pe temeiuri logice, atât pentru oameni, cât și pentru alte specii. În plus, dovezile relațiilor ancestrale sunt, în general, absente din datele fosile. În această situație, un eventual surplus de strămoși în însuși domeniul în care observatorii umani sunt cel mai predispuși să se lase purtați de gândirea aspirațională ar fi mai curând un motiv de suspiciune decât de felicitare.
Poziția lui Zuckerman ar fi putut părea rațională celor care nu aveau o miză considerabilă în joc, însă trebuie să luăm calcul aspectele culturale și economice ale situației. Povestea descendentei omului din maimuță nu este doar o ipoteză științifică, ea este echivalentul secular al poveștii lui Adam și a Evei și o chestiune de imensă importantă culturală. Propagarea poveștii cere expuneri la muzee și reconstituiri televizate.
Este nevoie, de asemenea, de misionariat, de mii de cercetători, educatori și artiști care să furnizeze detalii realiste stimulative și să propage povestea în rândul marelui public. Nevoile publicului și profesia ne asigură că dovezile care să confirme povestea vor fi găsite, însă numai un audit executat de persoane neatașate de ipoteza investigată ne poate spune dacă dovezile au vreo valoare de confirmare.
Pentru toate aceste motive, nu accept presupusele specii hominide ca date observate independent ce pot confirma modelul darwinian. Ar trebui să adaug totuși că nu este necesar acest grad de scepticism pentru a afirma că seria de hominide enumerată de Gould poate fi pusă discuție.
Unii experți reputați se îndoiesc, de exemplu, că A. afarensis și A. africanus au fost cu adevărat specii distincte, iar mulți neagă că a existat cu adevărat o specie precum Homo habilis. În zilele noastre, cea mai interesantă ipoteză din domeniu este teoria „Evei mitocondriale”, care se bazează pe ipoteza ceasului molecular, discutată Capitolul 7, conform căreia oamenii moderni au apărut în Africa acum mai puțin de 200 000 de ani. Dacă acceptăm această ipoteză, atunci toate fragmentele de Homo erectus descoperite în afara Africii sunt, inevitabil, în afara lanțului ancestral, deoarece sunt mai vechi de 200 000 de ani.
Totuși, sunt fericit să presupun, de dragul argumentării, că au existat cândva maimuțe mici (australopitecii) cu mers biped sau „mai biped” decât al maimuțelor din zilele noastre și, de asemenea, că este posibil să fi existat o specie intermediară (Homo erectus) cu mers biped și dimensiunea creierului undeva între maimuță și omul modern.
Pornind de la această prezumție, pașii tranziționali sunt posibili între maimuțe și oameni, însă nu seamănă nicicum cu linia de dezvoltare lină proclamată de Dobzhansky și de alți neodarwiniști. Ar trebui să ne imaginăm ceea ce Steven Stanley numește „ramificație rapidă”, un eufemism pentru salturile misterioase care au produs cumva mintea și spiritul omului din material animal. În lipsa confirmării că așa ceva este posibil, este rezonabil să rămânem deschiși față de posibilitatea ca presupusele specii hominide să fie altceva decât strămoși umani, chiar dacă descrierile fosile sunt demne de încredere.
Hominidele, ca și reptilele asemănătoare mamiferelor, oferă, în cel mai bun caz, niște candidați plauzibili în identificarea strămoșilor, dacă presupunem din start că strămoșii trebuie să fi existat. Faptul că în 130 de ani de eforturi susținute pentru a confirma darwinismul nu s-a reușit decât găsirea câtorva exemple favorabile ambigue este o dovadă negativă semnificativă.
Este, de asemenea, semnificativ faptul că o parte atât de mare a pretinsului sprijin provine din povestea evoluției umane, unde este cel mai probabil să existe subiectivitate în evaluare. Examinate obiectiv, fosilele oferă darwinismului mult mai multă descurajare decât sprijin, însă examinarea obiectivă a fost rar scopul paleontologiei darwiniste. Abordarea darwinistă a țintit constant să găsească dovezi fosile în sprijinul teoriei, să le promoveze ca dovezi ale „evoluției” și apoi să ignore toate dificultățile. Această practică este ilustrată de urmările unei noi descoperiri fosile, creatură asemănătoare balenei numită Basilosaurus.
Basilosaurus a fost un monstru marin asemănător șarpelui care a trăit la începutul erei balenelor. Inițial, s-a crezut este o reptilă (numele se traduce în „regele șopârlă”), dar a fost rapid reclasat ca mamifer și al văr balenelor moderne. Paleontologii relatează acum că scheletul basilosaurului descoperit de curând în Egipt prezintă apendice ce par a fi rămășite ale membrelor posterioare și ale labelor picioarelor. Rolul pe care l-ar fi îndeplinit acestea este neclar. Sunt prea mici chiar și pentru a ajuta la înot și în niciun caz nu ar fi putut susține acel trup uriaș pe uscat.
Descoperitorii fosilei speculează că aceste apendice ar fi putut fi utile pentru împerechere. Relatările din jurnalele științifice și din ziare cu privire la această fosilă prezintă descoperirea ca dovadă a faptului că balenele au mers odinioară pe picioare și, prin urmare, au descins din mamifere de uscat. Niciuna dintre aceste relatări nu menționează existența vreunei probleme nerezolvate în scenariul evoluției balenelor, însă problemele sunt uriașe. Balenele au tot felul de echipamente complexe, care le permit scufundarea la mare adâncime, comunicarea sub apă prin unde sonore și chiar le permit tinerilor să sugă fără a înghiți apă de mare.
Dezvoltarea adaptivă, pas cu pas, a fiecăreia dintre aceste trăsături prezintă aceleași probleme discutate în Capitolul 3 în legătură cu aripile și ochii. Chiar și picioarele rudimentare prezintă probleme. Prin ce proces darwinian au ajuns utilele membre posterioare să fie niște simple rămășițe și în ce stadiu al transformării de la rozătoare la monstru marin s-a întâmplat acest lucru? S-au transformat membrele anterioare ale rozătoarei, prin stadii adaptive graduale, în înotătoare de balenă? Nu auzim nimic despre dificultăți deoarece problemele nerezolvate nu au nicio importantă pentru darwiniști.
Darwin a fost de acord că dovezile fosile se opun puternic teoriei sale, iar acest lucru rămâne valabil și în zilele noastre. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că știința darwinistă și-a îndreptat atenția asupra nou-descoperitelor dovezi moleculare, pretinzând că, în sfârșit, aici pot fi găsite dovezile concludente ale modelului darwinian. Vom analiza această afirmație în capitolul următor.
Autor: Phillip E. Johnson
Sursa: Procesul lui Darwin, p. 114-122
[1] Cele patru specii de om-maimuță pe care le menționează Gould includ cei doi australopiteci de la granița maimuțelor care aveau creier de maimuță, dar se presupune că mergeau biped și specimenele Homo, cu creier mai mare. Homo habilis (omul îndemânatic) al lui Louis Leakey se află undeva între maimuță și om, fiindu-i acordat statutul de Homo în primul rând pentru că a fost descoperit într-un sit arheologic împreună cu instrumente primitive pe care se presupune că le-a utilizat. Cititorii care au învățat despre acest subiect la școală ar putea fi surprinși să afle că Omul de Neanderthal este considerat frecvent o subgrupă în cadrul speciei noastre, iar Omul de Cro-Magnon este, pur și simplu, omul modern. Alte nume cunoscute au fost fie scoase din panteon, fie absorbite în cele patru specii. Clasificarea fosilelor hominide este un subiect extrem de controversat și a fost un adevărat haos înainte de a interveni omniprezentul Ernst Mayr, enunțând principiile de bază.
