Taina începutului universului asumată prin credință

În contextul actual există mai multe modele cosmologice științifice. Fiecare model reprezintă o anumită proiecție de tip matematic existentă în mintea savantului, fiind imposibilă validarea prin experiment empiric. Nu există o suprapunere între modelul teoretic și realitatea fizică. Este dificilă intuirea unui model unificat al cosmosului, întrucât starea prezentă a universului este studiată prin focalizarea asupra implicațiilor teoriei relativității generalizate, iar starea este cercetată prin fizica cuantică. Până în momentul de față nu există o unificare a fizicii cuantice cu relativitatea generalizată într-o teorie unificată.

Prin condițiile la limită puse singularității, existența unui început al universului, apar imposibilități de procesare, inclusiv de ordin matematic. Practic, legile matematicii și fizicii nu operează asupra singularității inițiale, care rămâne inaccesibilă structural demersului științific.

Taina începutului universului este confirmată și recunoscută științific de mai mulți cosmologi contemporani (Milne, Lemaître, Barrow etc.). Practic, începutul universului este dincolo de timp, mai presus de timpul natural. Este ceea ce afirmă și Sf. Vasile cel Mare, că începutul timpului nu înseamnă timpul. În modelele cosmologice fundamentate pe teoria stării staționare nu se pune problema originii universului.

Concluzionând aspectele referitoare la începutul universului, plecând de la problemele puse de Jacques Merleau-Ponty evidențiate în modelele cosmologice științifice contemporane, se pot formula următoarele observații:

1. „Universul a debutat într-o stare singulară explozivă, cu valori extreme ale mărimilor caracteristice (volum nul, rază de curbură spațială infinită, densitate energetică infinită, entropie minimă), existența acestei stări marcând începutul timpului, moment inaccesibil cunoașterii fizice;
2. universul are o stare inițială singulară cu sens pur geometric, fără schimbări ale proprietăților materiale;
3. originea universului se află la infinit în trecut;
4. nu se pune problema unei origini cosmice.

Referitor la cele patru observații de mai sus se poate concluziona pe de o parte, că, dacă există o stare singulară, ea este inaccesibilă cunoașterii (datorită proprietăților ei materiale extraordinare sau naturii ei pur geometrice, fără complicații de ordin material), iar, pe de altă parte, începutul timpului nu există sau nu poate fi gândit de ființe care sunt încarcerate în «chingile temporale»”[1].

Scientismul, ca expresie ideologizată a demersului științific, generează himera încrederii absolute în rațiunea autonomă a omului. O astfel de poziție ideologizată determină o cercetare indiferentă la profunzimea tainei creației, a raționalității dumnezeiești a lumii. Una din tainele lumii care preocupă constant mințile savanților este începutul universului.

Însă această problematică depășește posibilității rațiunii analitice, putând fi contemplată tainic doar prin credință. Uimirea generată de această copleșitoare taină îl ajută pe savantul onest să se deschidă spre credință și spre puterea de viață a Revelației.

Astfel se poate depăși o atitudine de tip luciferic, în încercarea de a accede și de a explicita taina începutului lumii exclusiv prin puteri omenești. „În ceea ce privește crearea lumii, de exemplu, felul în care s-a făcut nu a putut și nu poate fi făcut accesibil nici experienței, nici observației, prin faptul simplu că nimeni dintre muritori n-a fost în acele vremuri, cum zice și dumnezeiasca Scriptură:

«Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere». Cine a cunoscut dintre oameni cugetul Domnului direct în realizarea lui sau cine a fost sfetnic al Său la zidirea lumii? Întrebarea aceasta, care a pus pe gânduri și pe cel dintâi om, ca și pe naturalistul savant de astăzi, nu-și poate primi răspunsul decât prin revelația directă a Creatorului, pe care noi nu ne-o putem însuși decât crezând cele descoperite de Dumnezeu și propovăduite ca atare de Biserică – în care se păstrează și se interpretează tezaurul revelației divine – sunt adevărate.

Căci aceasta e esențiala și fundamentala deosebire între cercetătorul credincios, pentru care suprema normă a adevărului se găsește în dumnezeiasca descoperire, iar scopul e ad majorem Dei gloriam, și savantul indiferent, îmboldit spre migăloasă cercetare numai de setea lui de erudit, veșnic nepotolită, și necunoscând o altă autoritate decât pe aceea a minții lui”[2].

O atitudine onestă în relația dintre teologie și știință, aplicată inclusiv la problematica începutului lumii, ar trebui să asume premisa conform căreia este o imposibilitate structurală pentru știință de a avea acces la începutul universului. Apoi, trebuie făcută distincția între zilele creației prezentate în referatul biblic al Facerii și ceea ce se prezintă în diferite modele cosmologice. Cosmogonia biblică este mai presus de ceea ce poate fi intuit și analizat de mintea iscoditoare a celui care se încrede exclusiv în puterea rațiunii proprii.

Stăruința excesivă pentru cunoașterea detaliilor referitoare la începutul universului și cosmologia lumii reprezintă un risc din punct de vedere duhovnicesc. Înainte de Înălțarea la cer, Mântuitorul le spune ucenicilor: „Nu este al vostru a ști anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus întru a Sa stăpânire” (Faptele Apostolilor 1, 7). Evident, Domnul Hristos nu a avut în vedere doar imposibilitatea de ordin științific de cunoaștere detaliată a cronologiei universului, ci și inutilitatea din punct de vedere duhovnicesc a unui asemenea demers. Practic, din perspectivă duhovnicească, există riscul deturnării de la adevăratele priorități către ceva periferic.

Metoda observației empirice pe care se bazează științele pozitive nu poate fi aplicată realității referitoare la începutul lumii. Această realitate este mai presus de rațiune. De altfel, niciun om nu a fost martor al acestui început. În acest sens, Dumnezeu Se adresează lui spunând: „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere! Cine i-a hotărât măsurile, știi? Sau cine a întins frânghia de măsură peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului?” (Iov 38, 4-6).

Originea lumii este mai presus de știință, însă ea poate fi asumată prin credința în Dumnezeul Cel viu, Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu prin Care s-au făcut toate. „Dar dacă originea pământului, a vieții și a omului e inaccesibilă direct științelor fizice, de aici nu rezultă că e și insolubilă. Căci dacă acestea toate nu au putut apărea prin jocul orb al vreunor forțe brute și să dăinuiască prin ele însele, din veșnicie, le găsim în dumnezeiască descoperire și credem că au apărut prin Cuvântul Atotputernic al lui Dumnezeu, Făcătorul tuturor”[3].

Cosmologia științifică actuală deține limite interne recunoscute în cercetarea actuală. Una din limitele semnificative evidențiate de diversele modele cosmologice elaborate în laboratorul cosmologiei științifice actuale este realitatea începutului universului. Însă adesea cosmologia științifică actuală investește efort doar într-o investigație a vecinătății începutului universului fizic. Dincolo de această tendință, postularea tainei și recunoașterea limitelor structurale ale posibilităților științifice, plecând de la problematica originii universului, favorizează formarea unei conștiințe de articulare a perspectivei teologice și științifice.

În perspectivă eclesială, valorificarea procesului de metanoia și a conștiinței eshatologice pot întări un dialog fecund între teologie și știință, plecând de la implicațiile cosmologiei științifice contemporane. „Cosmologia, incapabilă să explice contingența și facticitatea universului actual, încearcă să-l explice ducând toate formele de materie și lucrurile din univers înapoi în timp, până la starea nediferențiată în care «totul era în toate», și susține că «ființa» primordială, deși non-fenomenală, este responsabilă de facticitatea tuturor lucrurilor din lume.

Pentru un suflet spiritual atent totuși, metanoia inimii, invocată de Duhul din veacul care va să vină, conduce către o tratare diferențiată a originilor universului, arătând facticitatea fenomenală a acestuia, a cărei înțelegere trebuie mereu încercată prin intermediul mișcării spiritului uman către viitor, prin anticiparea pretinsului trecut existent în telos-ul tuturor tipurilor de explicație.

În acest sens, cosmologia își pierde rolul de arheologie a universului fizic și dobândește mai mult caracteristici de arheologie a spiritului aflat în căutarea fundamentelor propriei facticități. Asistăm astfel la combinația dintre dorința noastră de a comemora originea trecută a universului (anamnesis) prin explorare științifică și invocarea epocii ce va să vină (epiclesis), care însoțește inevitabil comemorarea dacă încearcă să dezvăluie taina existenței noastre și destinul pe care îl avem în contextul prezenței eshatologice cotidiene”[4].

Autor: Adrian Lemeni
Sursa: Adevăr și comuniune, p. 81-86

---

[1] Pr. Lucian-Răzvan PETCU, Cronologia creștină și teoriile fizicii moderne, Ed. Sofia, 2008, pp. 133-134.

[2] Pr. Iova FIRCA, Cosmogonia biblică și teoriile științifice, Ed. Anastasia, București, 1998, pp. 31-32.

[3] Pr. Iova FIRCA, Cosmogonia biblică și teoriile științifice, p. 63. Este o greșeală, inclusiv de ordin științific, asumarea unor ipoteze ideologizate ca realități incontestabile, mai ales când este vorba de tendințe antireligioase. Știința ar trebui să urmărească exclusiv adevărul. „Dar dacă teoriile științifice (oricât de seducătoare ar fi unele) nu sunt totdeauna expresia realității, urmează că, atât timp cât ele nu ies din câmpul ipotezelor, ar fi o greșeală de ordin științific să le acordăm deplină încredere și să le privim ca adevăruri incontestabile, mai ales pe acelea din care ar face cineva o armă contra cărților sfinte. Ceea ce, din nefericire, se întâmplă adesea în rândurile celor ce fac «știință cu tendințe», cu tendințe anticreștine și antispiritualiste, care confundă ipoteza cu realitatea și iau ca fapte pozitive ipotezele proprii sau ale celor ce militează în același sens. Împotriva unor asemenea tendințe a spus marele filozof francez, om de știință pozitivă și deschizător de drumuri noi, Claude Bernard, că: «Teoriile și adevărurile științifice nefiind adevărul nestrămutat, trebuie să fii totdeauna gata să le părăsești, să le modifici de îndată ce ele nu mai reprezintă adevărul»”, Pr. Iova FIRCA, Cosmogonia biblică și teoriile științifice, p. 65.

[4] Alexei NESTERUK, Universul în comuniune, Ed. Curtea Veche, București, 2009, p. 66. Activarea conștiinței eshatologice în cosmologie întărește înțelegerea euharistică a creației: „Amintirea, trecutul și istoria nu sunt abolite, ci definite prin invocarea Duhului Sfânt, care este mereu un act eshatologic. Vedem aici prezent un etos euharistic intrinsec în toate formele de manifestare ale științei, a cărui desfășurare în istorie este condusă de telos-ul său ascuns. Semnificația acestuia nu poate fi cunoscută direct, dar prezența eshatologică este atinsă de fiecare dată când sunt invocate chestiuni legate de origine și destin. Astfel, sfârșitul timpului pe care toți îl speră determină originea, dar nu invers.” Cf. Alexei NESTERUK, Universul în comuniune, pp. 66-67.