Unitatea lumii fizice și centralitatea omului
Așadar, pe de o parte, în convergența teoriilor științifice despre lume către un tablou unitar (cum este cazul diverselor rezultate de unificare a interacțiunilor), teologia poate vedea semnul că lumea și toate cele din ea au fost făcute prin Cuvântul lui Dumnezeu, în vederea cuprinderii și unirii lor, de către om, cu Dumnezeu. O teorie care să unifice interacțiunile și să integreze toate descrierile științifice despre Univers, fără a fi, desigur, dezideratul ultim al cunoașterii, poate sugera că legitățile fizice valabile în diversele ei planuri sunt destinate să fie puse în legătură unele cu altele de către un subiect conștient, care este capabil să le cunoască, să le adune simbolic, în mintea lui, și care poate să sesizeze „înrudirea” și deschiderea lor către un sens mai înalt.
Părintele Dumitru Stăniloae scrie că există, un sens comun inepuizabil al lucrurilor, „un sens care le leagă, un sens de indefinită bogăție spre care înaintează omul. Sensul lor unic suprem e Logosul divin”.[1] Pe de altă parte, am văzut teoriile științelor cu privire la realitate nu au reușit să elimine anumite incoerențe, sugerând existenta unor planuri distincte, a unor niveluri de realitate care disting nivelul cosmologic de cel al lumii cuantice. Am menționat că această situație poate fi sesizată și în spațiul mult mai larg al omului, ce cuprinde varii aspecte precum artele sau lumea ideilor.
De aceea, din perspectivă teologică sesizarea diverselor planuri ale lumii, sau reușita unei descrieri cuprinzătoare a ei nu împlinesc pe om, cu atât mai puțin situația care toate acestea ar fi cuprinse teorie științifică de felul TOE (n. Theory of Everything). Aceasta pentru că, așa cum s-a spus anterior, omul are obârșie hristologică, constituție hristologică și destin hristologic. Adăugăm acum că tocmai de aceea el este chemat la mai mult decât la simpla constatare a diversității planurilor lumii sensibile inteligibile, microcosmosul, macrocosmosul și celelalte. Omul este chemat să facă mai mult.
Fiul lui Dumnezeu, viața omului și viața lumii
Am văzut că, potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, omul avea menirea să unească polii Creației. El trebuia să înfăptuiască unirea între masculin și feminin, între bărbat și femeie, între paradis și lumea oamenilor, între cer și pământ, între inteligibil și sensibil și, în fine, între Creat și Necreat. Însă, lucrarea de sesizare a planurilor distincte din realitate, micro și macrocosmosul, și strădania omului de a le uni printr-o teorie științifică de felul celei numite TOE nu cuprind și nu reușesc să lege toți polii creației și pe oameni întreolaltă.
Unirea aceasta se împlinește pe măsura efortului duhovnicesc de unire a lucrurilor, puterilor și planurilor lumii create și a oamenilor cu Dumnezeu. Potrivit teologiei ortodoxe, abia viețuind în Hristos omul poate uni acești poli ai Creației, în care sunt cuprinse, desigur, și toate celelalte planuri. Viața duhovnicească este aceea care face posibilă unirea polilor Creației, pentru că în Hristos sunt cuprinse toate. Omul duhovnicesc le poate cuprinde și le poate uni pe toate, pentru că le vede tot mai mult în legătura lor cu Logosul.
Unirea tuturor celor create și a oamenilor întreolaltă este posibilă tocmai pentru că în vederea ei au fost făcute toate, încă de la început. Întreaga lume a fost creată ca să devină Biserica lui Dumnezeu, încât, prin unirea omului cu Dumnezeu, toate cele din lume să fie adunate în El și unite cu El. Unitatea întregii Creații, comuniunea tuturor oamenilor, cunoașterea lumii și rostul vieții se împlinesc doar prin comuniunea de iubire a omului cu Dumnezeu.
Toate acestea se regăsesc în faptul că Hristos este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6), „prin Care și pentru Care au fost făcute toate” (Evrei 2, 10). „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri și cele de pe pământ, cele văzute și cele nevăzute […] Toate s-au făcut prin El și pentru El” (Coloseni 1, 16); „Totuși, pentru noi, este un singur Dumnezeu, Tatăl, din Care sunt toate și noi întru El; și un singur Domn, Iisus Hristos, prin Care sunt toate și noi prin El” (1 Corinteni 8, 6).
Fără căldura iubirii de semeni și de Dumnezeu, lumina rațiunii omului care cercetează lumea și folosește puterile ei nu poate cuprinde în ea și pe semeni și nu vede lumea ca bun destinat tuturor oamenilor pentru creșterea în iubire, unii față de alții și față de Dumnezeu. În acest fel, scrie Părintele Dumitru Stăniloae, lumea se arată omului doar ca „o raționalitate golită de iubire sau de armonia adevăratei raționalități”; adică de o raționalitate „care îi face pe oameni să se socotească nu aduși la existență de un Tată iubitor, ca să fie iubiți ca Fiul Său și pe care să-L iubească împreună cu Fiul Lui, ci ca produși de o esență față de care nu pot simți nicio iubire, precum nu pot simți nici față de semenii lor, aduși la existență spre moarte de aceeași esență”.[2]
Fără iubirea de semeni și de Dumnezeu, fără viață spirituală, descoperirile pe care le fac științele cu privire la lume sfârșesc prin a fi doar căi de aservire tot mai mare a ei. Chiar și realizarea tehnologiilor avansate și punerea tehnicii în slujba cercetării fundamentale, eliberate de imperativul economic, sunt încă departe de căile cele mai bune prin care lucrurile și puterile lumii create pot fi aduse la cele mai înalte dintre întrebuințările lor, înspre o tot mai încăpătoare solidaritate a oamenilor și o transparență tot mai mare a lumii pentru Dumnezeu.
Prin cercetarea științifică, așadar, frumusețea lumii, diversitatea planurilor ei și convergența lor ies cumva la iveală, într-un mod mai evident decât prin simpla percepție și prin judecățile pronunțate plecând de la datele oferite de simțuri. Teologic, însă, eforturile de unificare consumate în câmpul științelor pot să orienteze reflecția spre viața de comuniune a oamenilor și a lor cu Dumnezeu, dar nu o pot conduce până la destinație.
Doar punerea tuturor celor existente în legătură cu Dumnezeu, Care le-a făcut, leagă cu sens lucrurile create și viața omului în lume, iluminându-le frumusețea cu un rost și aducându-i pe oameni în comuniune. Părintele Dumitru Stăniloae observă acest fapt, scriind că „în sine și pentru sine lumea empirică nu are nicio însemnătate și niciun sens însemnat”.[3] Ea primește sens, scrie Părintele Stăniloae, de la cealaltă lume, „de la lumea spiritului, ca simbol al lumii spirituale. Lumea naturală, continuă părintele, are izvorul ei de viață, care îi împrumută sensul existenței nu în sine, ea îl primește simbolic de la cealaltă lume, din lumea spirituală”.[4]
De aceea, din perspectiva teologiei ortodoxe, omul reprezintă, prin excelență, frumusețea lumii și veriga ce leagă unitatea părților ei. EI este cel chemat să reflecte cel mai mult frumusețea Creatorului. Biserica arată pe sfinți ca fiind mărturisitorii vii ai frumuseții lui Dumnezeu, întrucât ei iradiază în lume frumusețea bunătății Lui. Sfinții înfrumusețează lumea și arată că ea poate spori în frumusețe prin frumusețea netrecătoare a omului înduhovnicit, în care strălucește frumusețea netrecătoare a lui Dumnezeu, Care lucrează în el și în lume, în mod interior.
„Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne întru Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). P
rin aceasta, frumusețea lumii este legată de virtuțile omului, de frumusețea lui sufletească și sfințenia lui care se imprimă în întreaga Creație.
Prin curățirea de patimi, prin cultivarea virtuților, prin înduhovnicirea vieții, prin exersarea contemplativă a minții, unitatea urnii devine tot mai clară, dincolo de planurile ei, dincolo de fragmentarea realității, în Hristos, fără vreun alt efort integrator, de manieră științifică, conceptuală sau metodologică.[5] De aceea,
„unitatea finală [. ..] cuprinde în ea talanții sporiți cu care oamenii au fost înzestrați la creație și trimiși ca lucrători în vie (lume). Ei au crescut în cunoașterea și în bunătatea dată lor ca aspirație și în parte ca virtualitate la început, lucrând împreună în lume. Ei au făcut loc în ei și în lume bogățiilor de bunătate și de frumusețe ale lui Dumnezeu, conform puterii lor de a le primi și de a le reflecta, actualizând totodată potențele sădite în ei și în lume”.[6]
Energiile necreate sunt cele care sfințesc puterile omenești, trupul și lucrarea omului, iar aceasta se vede în viața sfinților. Harul lui Dumnezeu pătrunde și sfințește materia lumii și prin sufletul omului înduhovnicit, întrucât sfințenia lui se imprimă și în trupul lui, iar prin viața lui în lume, sfințenia se imprimă tot mai mult și în lume.
„Duhul dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice în general și asupra altor persoane. Prin mâna omului se scurg puteri spirituale […]. Dar puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a spiritului său, ci este o putere cu mult mai mare, ce străbate prin ele. Este puterea Duhului dumnezeiesc”.[7]
Atât de strânsă este legătura dintre om și lume, atât de adânc se imprimă sfințenia lui în ea, încât până și moartea sfinților și despărțirea sufletelor lor de trupurile lor se dovedește a fi un proces de sfințire a lumii. Trupurile înduhovnicite ale sfinților pătrund, după moarte, prin îngropare, în chimia materiei, sfințind lumea sensibilă din interior.[8]
Frumusețea lumii se împlinește, viața și lumea capătă sens abia atunci când „unitatea lumii e pusă în legătură cu un Subiect superior”, care a creat-o și Care o susține, Care a creat persoanele și le susține „în unitatea între ele și în unitatea lumii prin lucrarea Lui.[9] În Cuvântul personal suprem, scrie Părintele Dumitru Stăniloae, își are, ca într-un izvor, originea Universul rațional întreg și toate întregurile raționale neconfundate, care fac parte din unitatea lui. […]
Însuși Cuvântul, prin Care s-a creat și se menține universul, ca același întreg armonios, susține, în părțile lui, mișcarea unitară și multiplă prin lucrarea Lui, care se manifestă în nenumărate lucrări. Și tot El susține și o mișcare de cunoaștere și de organizare a forțelor Universului, corespunzătoare lor. O susține aceasta nu numai fiind Cuvânt sau Rațiune creatoare supremă, ci și ca Fiu al Tatălui, care vrea să adune tot mai mult în simțirea Sa filială față de Tatăl întreaga creațiune, legând lumea prin persoanele conștiente de Dumnezeu și prin iubire. Raționalitatea ei unitară face posibilă iubirea între oameni și dă unității tuturor cu Dumnezeu și între ei bucuria iubirii”.[10]
Privind deci retrospectiv, s-ar putea spune, împreună cu cosmologul Alexei Nesteruk, că țelul cosmologiei, adică cel al teoriei naturale, este „unificarea «tuturor în toate»”, formarea unui „singur tot al vieții dumnezeiești”; încât „teoria naturală se împlinește în teologie, în vederea nemijlocită și în experierea logosului nezidit al Lucrărilor dumnezeiești”.[11]
În acest fel, năzuința omului de a depăși marginile acestei lumi, nevoia lui de iubire, dar și existența lumii, a vieții și a semenilor lui sunt legate între ele și sunt cuprinse toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Creatorul tuturor. Am pomenit anterior că în toate întrebările omului se poate desluși o rădăcină comună, anume nevoia de sens și de iubire. Însetată de iubire și de sens, persoana se împlinește în comuniune cu Dumnezeu și cu semenii.
Părintele Dumitru Stăniloae scrie că Sfânta Treime, comuniune personală eternă, întrunește în mod culminant și iubirea, și sensul, tocmai pentru că „la începutul creațiunii stă iubirea” și ea este în același timp și „ținta ei”, Fiind originea iubirii și a sensului, scrie părintele Stăniloae, Sfânta Treime ne atrage spre Sine, ca sân al ambelor. Făptura umană ca „produs al iubirii treimice” este chemată să „crească în iubire, pentru a se odihni deplin în iubirea treimică”,[12] tocmai pentru că „abia acolo unde este iubire este și adevăratul sens”.[13]
Autor: Diac. dr. Adrian Sorin Mihalache
Sursa: Lumina celui nevăzut: o privire teologică în raționalitatea Creației și teoriile științifice recente despre Univers, vol. 2, p. 360-366
[1] Pr. D. STĂNILOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, p. 239.
[2] Pr. D. STĂNILOAE, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, p. 255.
[3] Pr. D. STĂNILOAE, Ascetică și mistică…, p. 187.
[4] Pr. D. STĂNILOAE, Ascetică și mistică…, p. 187.
[5] Sunt vizate aici, în primul rând, opiniile unor cercetători potrivit cărora formularea unei teorii științifice atotcuprinzătoare (Theory of Everything) ar putea reprezenta împlinirea tuturor nevoilor de cunoaștere ale omului și explicitarea completă a misterelor Creației, vieții și conștiinței (cf. Stephen HAWKING, O mai scurtă istorie a timpului, Ed. Humanitas, București, 2007, p. 77). Există multe voci, chiar în câmpul științelor, ce exprimă opinii potrivnice. Dintre aceștia pot fi menționați John Barrow, Roger Penrose, Michael Heller, Paul Davies. Dar aici este vizată și metodologia trans-disciplinară, privită ca o intenție care, plecând de la constatarea existenței nivelurilor de realitate, urmărește depășirea imaginii fragmentate a lumii.
[6] Pr. D. STĂNILOAE, „Introducere”, în: Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, p. 58.
[7] Pr. D. STĂNILOAE, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 3, p. 7.
[8] Panayotis NELLAS, Omul – animal îndumnezeit: perspective pentru o antropologie ortodoxă, trad. Ioan I. Ică. jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999, pp. 101-132.
[9] Susținerea aceasta a lumii și purtarea de grijă a lui Dumnezeu sunt afirmate de Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Lumea însă este un spațiu mărginit și o stabilitate mărginită, iar timpul o mișcare circumscrisă. De aceea mișcarea din cursul vieții transformă cele aflătoare în lume. Când însă firea va trece cu lucrarea și cugetarea peste spațiu și timp (adică peste cele fără de care nu este nimic, sau peste stabilitatea și mișcarea mărginită) și se va împreuna nemijlocit cu Providența, va afla Providența ca pe o rațiune prin fire simplă și stabilă ce nu are nicio margine și de aceea nicio mișcare. Deci, până ce firea se află în lume în chip temporal, e supusă mișcării transformatoare, din pricina stabilității mărginite a lumii și a coruperii prin alterare în cursul timpului. Dar ajunsă în Dumnezeu, va avea, datorită monadei naturale a Celui în care a ajuns, o stabilitate pururea în mișcare și o identică mișcare stabilă, săvârșită etern în jurul Aceluiași, Unul și Singur. E ceea ce numește Scriptura sălășluirea statornică și nemijlocită a celor create în primele lor cauze” (Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, Răspunsuri către Talasie, întrebarea 65, §44, trad. Pr. D. Stăniloae, în: Filocalia, vol. 3, Ed. IBMO, București, 2009, pp. 490-491)
[10] Pr. D. STĂNILOAE, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, pp. 254-255.
[11] Ch. YANNARAS, Heidegger și Areopagitul, pp. 111-112.
[12] Cf. Pr. D. STĂNILOAE, „Introducere”, în: Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, p. 59.
[13] Pr. D. STĂNILOAE, „Introducere”, în: Sf. MAXIM MĂRTURISITORUL, Ambigua, p. 60.