Vechimea formelor de relief
Rezumat
Cei care nu sunt creaționiști nu cred că există dovezi obiective pentru un pământ tânăr. Cu toate acestea, formele de relief oferă acum aceste dovezi. Multe forme de relief, inclusiv suprafețe de eroziune la nivel mondial, sunt datate la zeci de milioane de ani, iar ocazional la peste 100 de milioane de ani, și totuși sunt puțin erodate. Mulți oameni de știință nu le acceptă vârsta, deoarece ratele de eroziune sunt prea rapide. Dar, conform C. R. Twidale (1998), dovezile pentru vârsta lor sunt copleșitoare pe baza datării radiometrice și a fosilelor.
Cu toate acestea, existența acestor suprafețe vechi de eroziune este mai mult o acuzare a metodelor de datare uniformitară. Geologii caută mecanisme pentru a încetini eroziunea acestor forme de relief, dar nu rezolvă problema. Suprafețele de eroziune, care nu se formează astăzi decât la scară mică, oferă dovezi mult mai bune pentru stadiul recesiv al Potopului global din Facere. Informațiile cantitative de pe suprafețele de eroziune din Montana, SUA și Canada, oferă dovezi puternice pentru curenții rapizi care curg de pe uscat în timpul Potopului.
Mulți creaționiști cred în pământul tânăr din Scriptură. Ei fundamentează această credință pe cuvântul lui Dumnezeu și pe faptul că El nu numai că a fost singurul observator al trecutului preistoric, ci a fost capabil să-i influențeze pe oameni să îi scrie cu exactitate cuvintele în Scriptură. Cei care nu sunt creaționiști, pe de altă parte, susțin că, credința noastră în Scriptură și un pământ tânăr este o credință oarbă. În mod obișnuit, aceștia indică metodele de datare radiometrică ca dovadă că pământul are miliarde de ani, contrar unei lecturi directe a Scripturii.
Creaționiștii au scris multe despre metodele de datare, subliniind numeroasele lor presupuneri și nesiguranța lor.[1] Dar totuși, aceste metode de datare dau ca rezultate milioane sau miliarde de ani. Există vreo dovadă obiectivă că metodele de datare sunt extrem de exagerate?
Da, se acumulează de mulți ani. O linie majoră de dovezi constă în formele de relief care sunt datate ca fiind destul de vechi, în timp ce bunul simț indică faptul că ar fi trebuit să dispară într-un timp scurt din cadrul presupusei scări de timp geologice. Prin urmare, există ceva în neregulă cu metodele de datare care dau ca rezultate milioane și miliarde de ani.
Surpriza „formelor de relief antice”
Geomorfologii, care studiază forma suprafeței terestre, până acum câțiva ani, credeau că majoritatea formelor de relief nu erau mai vechi decât Pleistocenul sau cel mult Terțiarul târziu în scara de timp geologică. Acest lucru se datorează faptului că ratele actuale de degradare și denudare sunt relativ rapide și, în consecință, nicio formă de relief nu ar trebui să reziste mai mult de câteva milioane de ani. Unele studii au arătat că, în ritmul actual de eroziune, chiar și luând în considerare influența omului asupra mediului, continentele ar fi fost reduse la nivelul mării în aproximativ 10-20 milioane de ani[2] sau, eventual, până la 33 milioane de ani[3].
Cu toate acestea, de-a lungul anilor, geologii au recunoscut formele de relief despre care cred că au zeci de milioane, iar, ocazional, peste o sută de milioane de ani. Aceste forme de relief vechi sunt în mare parte suprafețe de eroziune și, uneori, văi de râuri.[4],[5],[6],[7] O suprafață de eroziune este definită ca:
“O suprafață terestră modelată și supusă acțiunii eroziunii, în special datorită apei curgătoare. Termenul se aplică, în general, unei suprafețe nivelate sau aproape nivelate.”[8]
Rețineți că, în această definiție, se crede că o suprafață de eroziune a fost netezită de apa curgătoare. Această idee se bazează probabil pe rocile în general rotunjite care se află la baza multora dintre ele. De exemplu, suprafața de eroziune Cypress Hills din sud-estul Alberta și sud-vestul Saskatchewan este acoperită de un strat gros și bine rotunjit de pietriș și bolovani, format preponderent de cuarțit.[9] Pe baza diverselor tehnici de datare radiometrică și a fosilelor, geologii au descoperit că multe suprafețe de eroziune (care nu au fost scoase de sub alte roci) și părțile laterale ale unor văi de râuri abia s-au erodat în zecile de milioane de ani presupuse.
De exemplu, platoul plat-ondulat din vestul Arnhem Land, Queensland, este datat la peste 100 de milioane de ani, pe baza fosilelor jurasice târzii și cretacice găsite în sedimentele din văile tăiate de suprafața eroziunii.[10] Aceste fosile stabilesc o vârstă minimă privind suprafața de eroziune. Pe baza datării K-Ar a lavei bazaltice care se revărsase în defileul antic al râului Shoalhaven din sud-estul Australiei, geologii uniformitari au fost surprinși să constate că pereții defileului s-au retras doar 10 m în 30 de milioane de ani![11] Râul este, în esență, antic, iar lățimea sa s-a schimbat puțin de-a lungul multor milioane de ani, conform tehnicii de datare.
Deși mulți geomorfologi nu sunt convinși de vechimea formelor de relief, acest concept „extrem de puțin probabil” a fost justificat, potrivit geomorfologului australian C. R. Twidale.[12] Nu numai că unele suprafețe de eroziune din Australia și Africa sunt mult mai vechi de 100 de milioane de ani, conform calculului uniformitar, dar suprafețele vechi de eroziune se găsesc pe tot globul. Twidale afirmă:
„Cu toate acestea, în ultima jumătate de secol sau mai multe paleo-suprafețe au fost recunoscute și s-au adus dovezi convingătoare care indică vârsta lor, nu numai în Australia și Africa, ci și, într-o măsură mai mică, în America și Europa.”[13]
În ciuda întrebărilor cu privire la numărul și vârsta exactă a acestor suprafețe de eroziune, Twidale acceptă schema generală a geomorfologului Lester King conform căreia rămășițele suprafețelor de eroziune arătau peisajul tuturor continentelor, în general, pe trei niveluri.[14] Aceste suprafețe de eroziune se găsesc adesea sus pe teren,[15] și pot fi uimitor de plate. King a recunoscut că aproximativ 60% din Africa reprezintă o serie de suprafețe de eroziune plane.
El a dezvoltat o ipoteză pentru formarea lor, numită pediplanare, în care pantele se retrag paralel, lăsând în urmă o serie de suprafețe, în general, plane, separate prin povârnișuri. Referindu-se la unul dintre cele trei niveluri ale sale, King exclamă: „O planificare de o netezime extraordinară dezvoltată pe zone enorme de pe toate continentele.”[16]
Suprafețele de eroziune sunt foarte distincte atunci când mecanismul de eroziune prezintă roci sedimentare înclinate trunchiate sau roci granitice. Mecanismul care a tăiat rocile sedimentare scufundate, a erodat uniform rocile moi și pe cele dure, lăsând uneori o structură de roci rotunjite. Rocile moi rămân, în general, ne-erodate, ceea ce indică faptul că natura nu a avut suficient timp pentru a sculpta văile în ele. Unele suprafețe de eroziune se regăsesc în întregime în roci moi, de exemplu acele suprafețe de eroziune din argilit, în Flinders Ranges.[17]
Aspectul interesant al suprafețelor de eroziune este că acestea sunt la scară largă și sunt relicve (adică ceea ce a supraviețuit în urma dezintegrării și degradării prin eroziune) sau cel puțin este foarte dificil să le raportați la procesele actuale în ciuda numeroaselor încercări din secolul trecut.[18] Cu excepția formării la o scară locală, acestea s-au format în trecut printr-un mecanism necunoscut, dar se observă că sunt tăiate astăzi.
Explicații greșite privind „pământul vechi”
Twidale susține că astfel de suprafețe de eroziune sunt destul de vechi, unele mult mai vechi de 100 de milioane de ani, bazate pe datări radiometrice și ale fosilelor. Sarcina este acum „… de a explica aparent imposibilul…”.[19] El respinge „ciclul de eroziune” al lui William Morris Davis și alte astfel de scheme ciclice și se îndreaptă spre „Ipoteza activității inegale” a lui Crickmay,[20],[21] despre care Twidale admite că doar diminuează problema fără a o rezolva.[22]
„Ciclul de eroziune” al lui Davis a fost extrem de popular în prima jumătate a acestui secol, dar este, în general, respins astăzi, mai ales pentru că este în mare parte ipotetic, fără exemple actuale de „peneplanuri” formându-se astăzi la nivelul mării (nivelul bazei). Schemele ciclice ale lui Lester King și Walther Penck nu s-au descurcat mai bine.[23] Aceste ipoteze ciclice au fost încercări de a explica numeroasele suprafețe de eroziune observate pe pământ.
Crickmay consideră, în esență, că râurile au cauzat cea mai mare parte a eroziunii continentelor, iar activitatea lor de eroziune este inegală. El are dreptate, dar nu este foarte clar. Ipoteza lui Crickmay ar trebui să explice supraviețuirea suprafețelor de eroziune la nivel înalt, formate de apă. Cu toate acestea, astăzi, aceste suprafețe de eroziune sunt rezultatul degradarea și erodării sub acțiunea vremii. Deci, deși râurile se pot eroda mai repede (activitate inegală), ipoteza sa încă nu ține cont de vechile forme de relief formate de apă și abia atinse de eroziune de-a lungul a zeci de milioane de ani, deoarece chiar și rata de eroziune mai lentă a acestor suprafețe ar trebui să le distrugă în curând.
Crickmay a inventat „Ipoteza activității inegale”, deoarece a recunoscut contradicția dintre datele suprafețelor de eroziune și ratele actuale ale intemperiilor și și-a dat seama că ipotezele actuale nu au reușit să țină cont de suprafețele vechi. El afirmă problema în acest fel:
„Din nou, se pot găsi suprafețe netezi și plane peste tot în lume, chiar deasupra și departe de căile navigabile existent – inclusiv orice, de la terase mici până la câmpii largi și plate – o mare parte din ele încă păstrând intact un strat de aluviuni de râu. Astfel de terenuri au fost sculptate, evident, de apa curgătoare, chiar dacă sunt acum în locuri unde niciun pârâu nu ar putea curge… Ceea ce este remarcabil la acestea este perfecțiunea cu care au supraviețuit atacului „denudării” tot timpul care a trecut de când se află la nivelul fluxului.”[24]
Într-adevăr, este împotriva bunului simț că aceste suprafețe de eroziune pot avea o vechime de zeci de milioane până la peste o sută de milioane de ani, așa cum recunoaște Twidale:
„Dacă unele fațete ale peisajului contemporan sunt, într-adevăr, la fel de vechi cum sugerează dovezile din teren, ele nu numai că constituie o negare a bunului simț și a observațiilor cotidiene, dar au și implicații considerabile pentru teoria generală.”[25]
Twidale și alții continuă să se învârtă în jurul mecanismelor de conservare a acestor suprafețe „vechi”. O rocă rezistentă, cum ar fi o gresie dură sau un duricrust, reprezintă o posibilitate. Rocile rezistente ar încetini, într-adevăr, eroziunea, dar probabil nu ar fi suficiente pentru a rezista atâta timp cât se postulează. Faptul că suprafețele de eroziune trunchiază uneori roci sedimentare dure și moi înclinate la fel, indică faptul că este implicat mai mult decât structura. În contradictoriu cu „vechimea” lor este faptul că încă există unele suprafețe trunchiate care au fost tăiate în roci relativ moi, ușor erodabile.22,[26]
Ne-am aștepta ca rocile moi să formeze cu ușurință o rețea de drenaj care ar distruge în curând planeitatea. Unii geologi fac apel la un climat uscat ca mecanism de conservare, dar în timpul geologic, se așteaptă ca suprafețele de eroziune să fi trecut prin mai multe regimuri climatice. Se presupune că Australia se deplasează încet spre nord, din latitudinile medii și înalte, în ultimii 100 de milioane de ani de timp geologic.
Deși o mare parte din sudul și centrul Australiei are astăzi un climat uscat, aceste zone ar fi fost mult mai umede în timpul Terțiarului. În plus, eroziunea nu este suspendată într-un climat uscat. Summerfield enumeră ratele medii de denudare pentru diferite climate și reliefuri, bazate atât pe încărcătura solidă, cât și pe cea dizolvată a marilor râuri de astăzi.[27] Un peisaj într-un climat uscat, cu relief redus, se denudează cu aproximativ 5-35 mm/1000 de ani. Este destul de rapid. Nu este de așteptat ca suprafețele plate sau aproape plane de eroziune să reziste mult.
Twidale pare să caute disperat explicații atunci când apelează la protecția glaciară în zone acoperite odinioară de plăci de gheață.22 Geologii cuaternari își dau seama acum că a existat o eroziune mică în timpul erei glaciare, cu excepția zonelor locale.[28] Deoarece unele suprafețe de eroziune au supraviețuit epocii glaciare, Twidale sugerează că un strat subțire de resturi a ajutat la conservarea acestor suprafețe. Puțina eroziune cauzată de plăcile de gheață și conservarea suprafețelor de eroziune în zonele glaciare sunt dovezi directe pentru o epocă de gheață rapidă, după Potop.[29]
Dovezi ale retragerii apelor Potopului
Suprafețele de eroziune indică mai bine un mecanism care a avut loc în trecut, dar nu mai funcționează astăzi. A fost un mecanism mondial, deoarece suprafețele de eroziune sunt observate pe tot globul. Mecanismul a fost la scară largă, capabil să erodeze rapid și uniform rocile dure și moi, apoi întreaga masă de rocă, astfel încât suprafețele de eroziune să rămână în mare parte resturi. A existat, de asemenea, o catastrofă bazată pe stâncile, în general, rotunjite care acoperă multe suprafețe de eroziune. Mai mult, a fost ultimul eveniment major care a modelat suprafața terenului înainte ca eroziunea din climatul actual să acționeze încet.
În cele din urmă, a avut loc recent. Cel mai probabil candidat îl reprezintă etapa recesivă a Potopului global al Facerii, în timp ce apele s-au scurs de pe uscat.[30]
Pentru a examina dacă un mecanism al Potopului pentru formarea suprafețelor de eroziune este viabil, Peter Klevbeg și cu mine am examinat cantitativ două dintre cele mai înalte suprafețe din regiunea în care trăim.[31],9 Cea mai mare suprafață de eroziune este reprezentată de dealurile Cypress din sud-estul Alberta și sud-vestul regiunii Saskatchewan, Canada. Această suprafață de eroziune este un platou remarcabil de aproximativ 130 km est-vest și, în medie, 30 km nord-sud. Capătul vestic se află la o altitudine de 1466 m deasupra nivelului mării (DNM), la 300 m deasupra celei mai înalte suprafețe de eroziune.
Suprafața de eroziune se înclină spre est la aproximativ 2,7 m pe km, până la o altitudine de 1070 m DNM la capătul estic, care este la aproximativ 100 m deasupra suprafeței de eroziune de mai jos. Capătul vestic al suprafeței de eroziune se află la aproximativ 600 m deasupra râurilor, la nord și sud. Suprafața de eroziune a fost tăiată probabil prin activitate glacio-fluvială. Cea mai izbitoare caracteristică a suprafeței de eroziune Cypress Hills este faptul că este acoperită cu aproximativ 25 m de pietriș și bolovani, în mare parte masivi, conținând în mare parte cuarțit bine rotunjit în porțiunea vestică și centrală. Porțiunea estică are multe straturi de nisip care conțin numeroase fosile de mamifere. Cel mai mare fragment pe care l-am găsit a avut o axa a de 39 cm, axa b de 24 cm și o masă de 26 kg.
A doua cea mai mare suprafață de eroziune este considerată suprafața Flaxville, care este compusă, în principal, din platourile mari din centrul și nord-estul Montanei. Această suprafață este similară cu suprafața Cypress Hills, iar rocile sunt practic identice. (Este interesant faptul că fosilele de mamifere asociate ambelor suprafețe de eroziune datează rocile între 1 milion și 45 de milioane de ani și totuși rocile sunt identice și puțin degradate.)
Pe baza direcțiilor deduse din dealurile Cypress, cea mai apropiată sursă pentru cuarțit o reprezintă Munții Stâncoși din nord-vestul Montanei. Astfel, cuarțitul a fost transportat pe o pantă foarte joasă pe o distanță de cel puțin 300 km până la vestul Cypress Hills și 700 km până la cel mai estic platou, Flaxville. Unii cercetători cred că pietrișul grosier ar fi putut proveni din centrul Idaho.[32] Deci, dacă acesta este cazul, trebuie să adăugați încă 200 km la distanțele de mai sus.
Intuitiv, râurile moderne nu pot transporta pietricele și bolovani la 700 până la 900 km pe pante atât de joase. Pentru a estima cantitativ acest lucru, Peter a folosit ecuații paleo-hidrologice standard de sedimente grosiere și a calculat că pentru a transporta fragmentele, sunt necesare viteze minime de curgere de 4-6 m/s și adâncimi minime de 3 până la 40 m. Acest lucru indică cele mai rapide inundații-fulger care se reped pe pante abrupte. Dacă nu se postulează canale foarte înguste, pentru care există dovezi contrare (geomorfologia zăcămintelor indică un flux larg), deversările rezultate ar fi fost de câteva ordine de mărime mai mari decât inundațiile regionale istorice.
O altă trăsătură distinctivă a fragmentelor de cuarțit o reprezintă semnele abundente, fisurile circulare sau semicirculare, pe cuarțitul dur, câteva de 10 cm în diametru. Acest lucru implică faptul că, uneori, o mare parte din fracțiunile de pietriș și pietriș au fost transportate în suspensie. Există o relație între viteza orizontală pentru a menține fragmentul în suspensie și viteza de cădere a fragmentului, care ia în considerare masa, forma și rotația fragmentului.[33] Au fost efectuate două calcule. Un fragment sferic de dimensiuni modeste, având 10 cm în diametru, a produs o viteză de curent minimă de 15 m/s.
Un al doilea calcul a fost aplicat celui mai mare fragment nesferic care ar putea fi în suspensie. Pentru un fragment de 15 cm lățime, Peter a calculat o viteză de curent minimă de 30 m/s, cu o adâncime minimă de 55 m.[34] Această viteză este apropiată de limitele moderne de viteză pe autostrăzi. Aceste numere sfidează mecanismele uniformitare și sunt mult mai consistente cu un mecanism al Potopului.
Este interesant faptul că roci similare de cuarțit cu semne se găsesc într-o zonă largă din nord-vestul Statelor Unite și Canada, inclusiv pe vârfurile munților și în văile de pe ambele părți ale Munților Stâncoși. Le-am găsit în multe locuri din nordul Oregonului și din sudul Washingtonului. De exemplu, bolovani mari de cuarțit acoperă mai multe creste montane din Munții Wallowa din nord-estul Oregonului. Un fragment de cuarțit bine rotunjit, cântărind aproximativ 200 kg, a fost găsit pe o creastă de 2500 m DNM. Cuarțitul nu depășește în Munții Wallowa; cea mai apropiată sursă este la 100 km la est, în centrul Idaho.
Concluzie
Supraviețuirea acestor suprafețe de eroziune pe tot pământul este o dovadă obiectivă că metodele de datare responsabile de „vârstele” îndelungate sunt extrem de exagerate. Acest lucru justifică căutarea altor interpretări ale metodelor de datare de către creaționiști, după cum este exemplificat de efortul masiv de cercetare realizat de grupul numit RATE (Radioisotopes and the Age of The Earth – n.t., Radioizotopi și Vârsta Pământului), un efort comun al Institute for Creation Research, the Creation Research Society, și Answers in Genesis.[35]
Post Script – de ce creaționiștii nu publică în reviste obișnuite?
Am scris o provocare în ziarul lui Twidale și am trimis-o ca articol editorului revistei Australian Journal of Earth Sciences. Am spus direct că sunt creaționist și că am considerat lucrarea lui Twidale ca fiind, în primul rând, o provocare adusă metodelor convenționale de datare. Mi s-a spus cu amabilitate că discuția mea despre lucrarea lui Twidale nu era potrivită pentru publicare în Australian Journal of Earth Sciences (jurnalul tehnic), dar ar putea fi luată în considerare pentru The Australian Geologist, întrucât acea revistă a publicat câteva comentarii din partea creaționiștilor.
Deoarece articolul lui Twidale nu a fost publicat în revista din urmă, nu am crezut că este potrivit să trimit articolul meu acolo. Eu și alți creaționiști am primit provocarea că, dacă lucrarea noastră ar fi suficient de științifică, ar trebui să o supunem evaluării de către colegi în revistele principale. Cei care spun acest lucru ar trebui să știe mai bine. Nu este neapărat calitatea articolului, ci faptul că a fost scris dintr-o perspectivă creaționistă care provoacă o respingere automată.[36]
Autor: Michael Oard
Sursa: Creation.com | Antiquity of landforms
Traducător: Cristian Monea
[1] Woodmorappe, J., The Mythology of Modern Dating Methods, Institute for Creation Research, El Cajon, California, 1999.
[2] Roth, A.A., Origins—Linking Science and Scripture, Review and Herald Publishing Association, Hagerstown, Maryland, p. 263–266, 1998.
[3] Schumm, S., Disparity between present rates of denudation and orogeny, U.S. Geological Survey Professional Paper 454, 1963.
[4] Oard, M.J., Are those ‘old’ landforms in Australia really old? Journal of Creation 10(2):174–175, 1996.
[5] Oard, M.J., K-Ar dating results in major landform surprises, Journal of Creation 10(3):298–299, 1996.
[6] Oard, M.J., New dating method calculates unreasonably low rates of granite erosion in Australia, Journal of Creation 11(2):128–130, 1997.
[7] Oard, M.J., Australian landforms: consistent with a young earth, Journal of Creation 12(3):253–254, 1998.
[8] Bates, R.L. și Jackson, J.A. (ed.), Dictionary of Geological Terms, ediția a 3-a, Anchor Press/Doubleday, Garden City, New York, p. 170, 1984.
[9] Oard, M.J. și Klevberg, P., A diluvial interpretation of the Cypress Hills Formation, Flaxville gravel, and related deposits; în: Walsh, R.E. (ed.), Proceedings of the Fourth International Conference in Creationism, Creation Science Fellowship, Pittsburgh, Pennsylvania, p. 421–436, 1998.
[10] Nott, J. și Roberts, R.G., Time and process rates over the past 100 Ma: a case for dramatically increased landscape denudation rates during the late Quaternary in northern Australia, Geology 24:883–887, 1996.
[11] Nott, J., Young, R.W. și McDougall, I., Wearing down, wearing back, and gorge extension in the long-term denudation of a highland mass; quantitative evidence from the Shoalhaven Catchment, south-east Australia, Journal of Geology 104:224–332, 1996.
[12] Twidale, C.R., Antiquity of landforms: An ‘extremely unlikely’ concept vindicated, Australian Journal of Earth Sciences 45:657–668, 1998.
[13] Twidale, Ref.12, p. 657.
[14] King, L.C., The Morphology of the Earth—A Study and Synthesis of World Scenery, Hafner Publishing Company, New York, NY, 1967.
[15] Twidale, Ref. 12, p. 660.
[16] King, L.C., Wandering Continents and Spreading Sea Floors on an Expanding Earth, John Wiley and Sons, New York, NY, p. 188, 1983.
[17] Twidale, Ref. 12, p. 663.
[18] Crickmay, C.H., The Work of the River, Elsevier, New York, p. 140, 1974.
[19] Twidale, Ref. 12, p. 662.
[20] Crickmay, Ref. 18, p. 1–271.
[21] Crickmay, C.H., The hypothesis of unequal activity; în: Melhorn, W.N. și Flemel, R.C. (ed.), Theories of Landform Development, George Allen și Unwin, Londra, p. 103–109, 1975.
[22] Twidale, Ref. 12, p. 663.
[23] Summerfield, M.A., Global Geomorphology, Longman Scientific and Technical and John Wiley and Sons, New York, NY, p. 457–480, 1991.
[24] Crickmay, Ref. 18, p. 173.
[25] Twidale, Ref. 12, p. 664.
[26] Crickmay, Ref. 18, pp. 207, 209.
[27] Summerfield, Ref. 23, p. 396.
[28] Lidmar-Bergström, K., Olsson, S. și Olvmo, M., Palaeosurfaces and associated saprolites in southern Sweden; în: Widdowson, M. (ed.), Palaeosurfaces: Recognition, Reconstruction and Palaeoenvironmental Interpretaion, Geological Society of London Special Publication, Nr. 120, p. 95–124, 1997.
[29] Oard, M.J., An Ice Age Caused by The Genesis Flood, Institute for Creation Research, El Cajon, California, 1990.
[30] Walker, T., A biblical geologic model; în: Walsh, R.E. (ed.), Proceedings of the Third International Conference on Creationism, Creation Science Fellowship, Pittsburgh, Pennsylvania, p. 581–592, 1994.
[31] Klevberg, P. și Oard, M.J., Paleohydrology of the Cypress Hills Formation and Flaxville gravel; in: Walsh, R.E. (ed.), Proceedings of the Fourth International Conference in Creationism, Creation Science Fellowship, Pittsburgh, Pennsylvania, p. 361–378, 1998.
[32] Lackie, D.A. și Chell, R.J., The Cypress Hills Formation (Upper Eocene to Miocene): a semiarid braidplain deposit resulting from intrusive uplift, Canadian Journal of Earth Sciences 26:1918–1931, 1989.
[33] Blatt, H., Middleton, G. and Murray, R., Origin of Sedimentary Rocks, Prentice-Hall, Englewood Cliffs, NJ, 1972.
[34] Klevberg și Oard, Ref. 31, p. 373.
[35] Vardiman, L., RATE group prepares status report, ICR Impact #314, Institute for Creation Research, El Cajon, California, 1999.
[36] Buckna, D., Do creationists publish in notable refereed journals?, 18 Noiembrie 1999.
