Vederea duhovnicească a naturii
Dar cum nu poate răsări floarea decât dintr-o sămânță doar prin darul luminii, nu prin sforțări omenești, tot așa contemplarea frumosului autentic nu ține doar de simțuri sau de rațiune, căci nu este cantitate. Orice percepere a frumosului este prin sine inteligibilă.
Ceea ce este în realitate frumos depășește orice înțelegere și putere omenească; de aceea frumosul real se poate contempla numai cu mintea.[1]
Frumosul nu se cunoaște, ci se recunoaște. Știi că este frumos abia după ce l-ai perceput. Cu atât mai mult atingerea negrăitei frumuseți a lui Dumnezeu prin frumusețea universului nu se face printr-un simt estetic omenesc, sau nu apare în suflet exclusiv prin puteri omenești, ci este resimțită ca inspirație, ca dar de sus. „Pe măsura comuniunii sale cu Duhul Sfânt, omul va recunoaște frumusețea lumii…”[2]
Îndeosebi cel care curat se roagă primește harul Duhului Sfânt, care îl curățește și îl luminează, purificând pe altarul inimii sale rațiunile lucrurilor și făcându-le luminoase. Faptul că astfel chipul lui Dumnezeu din omul rugător se face prin har, pe măsura curățirii, mai luminos și mai conform Arhetipului divin explică de ce, după rugăciunea cea mai intensă, creștinul simte uneori că i se ia un văl de pe ochi și trăiește ca o nouă dimineață frumusețea lumii și sentimentul adumbritor al prezenței tainice a lui Dumnezeu în toate.
Odată curățit lăuntric și rourat cu harul Duhului Sfânt, sufletul străvede frumusețea paradisiacă și curăția originară a făpturilor într-un farmec liniștit plin de prospețime și frăgezime, trăind bucuria Învierii cu întreaga Creație. Însă, desigur, fiecare gustă din contemplarea naturii potrivit cu propria treaptă spirituală.
Dintre multele mărturii despre această stare duhovnicească am ales să o redăm aici pe cea a Cuviosului Efrem Filotheitul (astăzi stareț al Mănăstirii Sfântul Antonie din Arizona, SUA):
„Mintea și inima unui oarecare frate, care rostea rugăciunea cu gura, căutau primească o înștiințare despre firea celor ce sunt și despre dulceața Raiului. Într-o zi, deși Harul cerceta la anumite răstimpuri, după multe ore de rostire cu gura a rugăciunii lui Iisus, deodată, într-un chip cu totul diferit a fost răpit în extaz și, după ce au încetat pentru puțin simțurile trupești, i s-au deschis ochii sufletului și a simțit limba doxologiei aduse de zidire Creatorului ei. Dar chiar și cu ochii săi cei trupești vedea cu totul diferit și mult mai luminos. Însă cum se petrecea aceasta nu putea descrie.
Tot ce vedea și auzea era ceva neobișnuit, ceva care avea legătură cu suprafirescul. Păsărelele ciripeau, copacii, florile cu mireasma lor, soarele, ziua strălucitoare, toate vorbeau despre slava lui Dumnezeu. Toate păreau ca din Rai. Aceasta era descoperirea unei taine care fusese ascunsă nouă, celor care vedem numai cu ochii cei trupești, iar nu cu cei duhovnicești. «Toată suflarea să laude pe Domnul». Atât împărăția animalelor, cât cea a plantelor vorbeau despre slava, măreția și frumusețea Dumnezeirii Treimice.
Se minuna în tăcere de măreția lui Dumnezeu. Ochii lui vărsau neîncetat lacrimi, nu pentru păcatele sale, ci pentru că era mișcat de frumusețea lui Dumnezeu. Cum de putea inima să sufere această descoperire a frumuseții dumnezeiești? Dar și Adam, atunci când se afla în Rai, Raiul întreg era pentru el una din contemplațiile lui Dumnezeu. Se veselea cu duhul văzând cum fiecare zidire Îl slăvea pe Dumnezeu.”[3]
O trăire asemănătoare este redată și de către Pelerinul rus:
„Când am început să mă rog cu inima, tot ce mă înconjura mi se arăta într-un chip fermecător: pomii, pământul, văzduhul, lumina, toate parcă îmi vorbeau, zicând că ele pentru om există, mărturisind dragostea lui Dumnezeu față de om; am înțeles că toate se roagă, că toate dau slavă lui Dumnezeu. Am înțeles din toate acestea ceea ce Filocalia numește cunoașterea graiurilor făpturii și am văzut mijlocul prin care se poate vorbi cu făpturile lui Dumnezeu.”[4]
Sufletul este oglindă a dumnezeirii, de aceea atunci când se curăță de pete și necurăție prin rugăciune curată, se purifică și rațiunile făpturilor înlăuntrul său, sau mai bine zis se curăță filtrul lăuntric prin care ele erau mai înainte văzute distorsionate de păcat. Și atunci, prin har, nevoitorul gustă din splendoarea lor originară care însemna și nevinovăție, căci în ebraică acel cuvânt „erau bune foarte” din Facere înseamnă și nevinovăție, nu doar bunătate și frumusețe.
Când omul își împrospătează sufletul prin Duhul Sfânt, adică se deschide interior Ralului, vede și făpturile lui Dumnezeu în lumina Raiului, frumoase, bune și nevinovate. Cuviosul american Serafim Rose a fost odată surprins de un prieten cum săruta un copac din frumosul peisaj al Munților Stâncoși unde-și avea mănăstirea. Și atunci el a rostit: ,,Au ceva în comun cu Raiul!”.
Când inima e plină de har trăiești aevea adevărul că întreaga Creație e doxologie cosmică, și păcatul lui Adam n-a reușit să șteargă de tot această strălucire interioară a lumii.
„Ceva asemănător s-a petrecut odinioară, când Sfântul Nectarie se afla la mănăstirea sa din Eghina, iar monahiile din obște i-au cerut a tâlcui cuvintele: «Toată suflarea să laude pe Domnul». Atunci el le-a răspuns: «Vă voi răspunde în timp, așteptați». Și într-o noapte de vară cu lună plină au ieșit la câmp pentru a face Pavecernița cu Acatistul Buneivestiri. Sfântul, după terminarea Pavecerniței, le-a spus monahiilor să-și continue rugăciunea în genunchi, după care el însuși s-a dus puțin mai departe și a îngenunchiat.
Pentru o clipă, monahiile, într-un chip mai presus de fire și netâlcuit, au auzit și au simțit că fiecare piatră, arbust sau floare de noapte, fiecare stâncă și toate bisericuțele de pe acel versant de munte, stelele și luna, întreaga zidire neînsuflețită a început să laude pe Dumnezeu într-un chip de negrăit. Iar când la aceasta s-a adăugat doxologia adusă de greieri, cucuvele și de celelalte păsări de noapte, uimirea pricinuită de belșugul de Har și de această preadesfătătoare doxologie a topit inimile emoționate ale maicilor. Și astfel, cu puterea rugăciunii Sfântului Nectarie, au primit înștiințare în chip simțit despre tâlcuirea stihului din Psalmi «Toată suflarea să laude pe Domnul». Toată zidirea, însuflețită și neînsuflețită, lăuda pe Domnul, Creatorul și Ziditorul, într-un singur glas.”[5]
Să nu ne mire că revelația „doxologiei cosmice” se dă în chip de imn, de cântare. Căci orice muzică este o succesiune rațională de note și tonalități, adică de rațiuni distincte și armonizate ca partitură înainte de a fi împreună interpretate. Ca și în muzică, și în Creație, rațiunea înseamnă măsură. Rațiunea dă și tonalitățile și armonia. Mișcările ordonate ale cosmosului și armonia legilor naturii pot fi socotite ca notele și măsurile unei simfonii, o „muzică” a cerului spiritual care pătrunde universal vizibil prin energiile necreate prezente prin legile naturii și prin rațiunile din zidiri.
Astfel că, având același Izvor divin, frumusețea lumii e una cu raționalitatea ei, și amândouă intim unite se desfășoară și pot fi descrise ca o muzică. E imn inspirat de Dumnezeu pe care făptura i-L întoarce prinos și în care ea își găsește cea mai mare bucurie. Iar în acest imn se întâlnesc atât libertatea lui Dumnezeu, Care a creat lumea liber și nu din necesitate ci din iubire, cât și libertatea făpturii de a răspunde cu iubire la iubirea divină.[6]
Autor: Ieromonah Ioan Bute
Sursa: Frumusețea care va salva lumea, p. 39-43
[1] Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri. Partea întâia, Omilii la Psalmi, PSB 17, EIBMBOR, 1986, p. 291.
[2] Paul Evdokimov, La femrne et le salut du monde, Tournai – Paris, 1958, p. 65 (sau Femeia și rnântuirea lumii, trad. rom., Christiana, 1995, p. 72).
[3] Arhim. Efrem Filotheitul, Starețul meu, Iosif Isihastul, Evanghelismos, București, 2010 p. 276-277. Această temă a Creației care aduce doxologie lui Dumnezeu și reflectă pacea și frumusețea Lui este miezul unor pasaje foarte frumoase și profunde din opera lui Dostoievski, în Frații Karamazov și Idiotul.
[4] Pelerinul rus, traducere de Arhim. Paulin Lecca, Agnos, 2009, p. 28
[5] Arhim. Efrem Filotheitul, op. cit., p. 277.
[6] „Fiindcă Dumnezeu este Treime, în care întreaga diferență e posedată ca pace perfectă și unitate, viața divină poate fi descrisă ca muzică infinită, iar creația la rândul ei poate fi descrisă ca muzică ale cărei intervale, modulații și fraze sunt îmbrățișate în eterna polifonie treimică a lui Dumnezeu.” (David Bentley Hart, Frumusețea infinitului, Polirom, 2013, p. 6 și p. 348.)
31 decembrie 2022 @ 12:49
Și din acest text, foarte inspirat, și din alte multe comentarii asupra celor ce se petrec în Ceruri, eu extrag necesitatea unui TIMP SECUND — ce permite desfășurarea “muzicii sferelor”, adică o înșiruire de “note” și pauze care solicită cicluri de anterioritate/posterioritate. Tot de aici se poate discerne calitatea Creației de a se face percepută ca prin simțurile omenești: vederea ( jocurile luminii în continuă descompunere/recompunere pe ÎNTREG spectrul) / auzul (armonia tuturor elementelor, ce vorbesc “cu-atât de multe înțelesuri…”) / mirosul / gustul / kinestezicul /, de care nu prea avem mărturii…