Veverița arctică
Cum reuşeşte veveriţa să trăiască în aceste condiţii? Se pare că ea previne îngheţarea sângelui din vene prin înlăturarea particulelor pe care moleculele de apă s-ar putea aduna sub formă de cristale de gheaţă.
Cu toate acestea, oamenii de ştiinţă nu au descoperit încă procedeul prin care se realizează acestă înlăturare de particule, având în vedere că veveriţele nu au proteine „antiîngheţare”, aşa cum au peştii care supravieţuiesc în ape reci.
Totuși, veverițele arctice își opresc conexiunile neuronale pe durata hibernării și le reconectează atunci când se încălzesc și se trezesc, la fiecare două sau trei săptămâni, pe durata iernii. Practic, hibernarea cauzează atrofierea dendritelor. Dendritele sunt acele porțiuni din neuroni care seamănă cu niște ramuri și care primesc mesaje chimice de la alți neuroni.
Un studiu al unor cercetatori ruși a arătat cum creierele disecate ale veverițelor care se aflau în hibernare conțineau mult mai puține dendrite decât creierele veverițelor care fuseseră trezite și cărora le se permisese să se aclimatizeze. La numai două ore după ce s-au trezit din hibernare, sinapsele acestor veverițe au fost restabilite. Însă, după o perioadă de 12 până la 15 ore, creierul a reînceput să sisteze sinapsele, iar animalele au intrat din nou în hibernare.
Nu numai temperaturile extrem de scăzute le fac pe animale să hiberneze atât de mult ci şi lumina constantă din timpul verii şi întunericul din timpul iernii fac ca reglarea ceasului circadian, pentru orice fel de stimul de mediu, să fie imposibilă.
Pe timpul verii, când pe toată perioada este lumină, veveriţele îşi crează propriul răsărit şi propriul apus, părăsind vizuinile pe timpul zilei şi reintrând în ele seara. Acest program a făcut ca ceasurile lor circadiene să răspundă.
Nu se ştie sigur cum diferenţiază ele ziua de noapte, dar specialiştii susţin că animalele s-ar putea ghida după locaţia soarelui sau după culoarea luminii.
