Viața lui Nicolaus Copernic, marele astronom polonez (1473-1543)
Nicolaus Copernicus (născut la 19 februarie 1473 în Torun, situat pe teritoriul de astăzi al Poloniei, a decedat în data de 24 Mai 1543 la Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia), a fost un astronom polonez care a propus teoria conform căreia: planetele orbitează în jurul Soarelui aflat în repaus, Pământul este o planetă care pe lângă o mișcarea anuală în jurul Soarelui se rotește și în jurul propriei axei, iar schimbările foarte lente, pe termen lung a direcției axei de rotație reprezintă precesia echinocțiilor.
Această reprezentare a spațiului este denumită sistemul heliocentric sau „centrat pe Soare”, derivat din grecescul helios, adică Soare. Teoria lui Copernic a avut consecințe importante pentru gânditorii care au contribuit ulterior la revoluția științifică, printre care personalități importante precum Galileo, Kepler, Descartes și Newton. Copernic probabil că a avut ideea principală cândva între 1508 și 1514, iar în acei ani a scris un manuscris denumit Micul Comentariu (Comentariolus). Cu toate acestea, cartea care conține versiunea finală a teoriei sale, De revolutionibus orbium coelestium libri VI (Despre revoluţia sferelor cereşti), nu a apărut până în 1543, anul în care a decedat.
Primii ani şi educația
Anumite fapte despre viața timpurie a lui Copernic sunt bine cunoscute, deși din nefericire, biografia scrisă de discipolul său Georg Joachim Rheticus (1514-1574) s-a pierdut. Potrivit unui horoscop, alcătuit mai târziu, Nicholas Copernic s-a născut pe 19 februarie 1473, în Toruń, un oraș în nord-centrul Poloniei pe râul Vistula, la sud de Gdansk, un port important la Marea Baltică. Tatăl său, Nicholas, era un negustor înstărit, iar mama sa, Barbara Watzenrode, de asemenea, făcea parte dintr-o familie de comercianți. Nicholas a fost cel mai mic dintre cei patru copii. După moartea tatălui său, între 1483 și 1485, fratele mamei sale Lucas Watzenrode (1447-1512) și-a crescut și educat nepotul, rămas orfan la vârsta de 10 ani. Watzenrode devine episcop de Warmia și își dorește ca și nepotul său să urmeze o carieră ecleziastică.
Între 1491 şi 1494 a studiat artele libere, inclusiv astronomie și astrologie la Universitatea din Cracovia. Cu toate acestea, ca mulți studenți ai timpului său, el a plecat înainte de a finaliza studiile, mergând să studieze la Universitatea din Bologna, în Italia, unde unchiul său a obținut un doctorat în drept canonic în 1473. Pentru un timp Copernic a trăit în aceeași casă cu principalul astronom al universității, Domenico Maria de Novara (1454-1504). Novara a avut responsabilitatea de a face predicții astrologice anuale pentru oraș, previziuni care includeau toate grupurile sociale, dar a acordat o atenție deosebită prinților italieni și dușmanilor acestora. Copernic, așa cum știm de la Rheticus, a fost asistent şi martor la unele din observații ale lui Novara, iar participarea sa la producerea previziunilor anuale arată că acesta era familiarizat cu practica astrologiei. La Bologna, Copernic a intrat în contact cu două cărţi care aveau să-i schimbe radical viaţa. “Epitoma Almagestei” scrisă de Ptolemeu era o carte despre modele planetare, în timp ce “Argumente împotriva astrologiei divinatorii” de Giovanni Pico della Mirandola explică motivele pentru care astrologia şi, implicit, predicţiile pentru viitor nu se bazau pe fapte reale. Primul a oferit un rezumat al bazelor astronomiei lui Ptolemeu, cu corecturile lui Regiomontanus și dezvoltările esențiale ale unor modele planetare importante care ar fi sugerat lui Copernic căile care duc la ipoteza heliocentrică.
Sunt cunoscute numai 27 de observații înregistrate pentru întreaga viață a lui Copernicus (el a făcut, fără îndoială, mai mult decât atât), cele mai multe despre eclipse, alinieri și conjuncții ale planetelor și ale stelelor. Prima astfel de observație cunoscută a avut loc la 9 martie 1497, la Bologna. În De revolutionibus, cartea a- IV-a, capitolul 27, Copernic a raportat că el a văzut o eclipsă de Lună și „cea mai strălucitoare stea în ochiul taurului”, Alpha Tauri (Aldebaran). Până în momentul în care a publicat această observație în 1543, el a considerat-o baza considerațiilor sale teoretice, întrucât îi confirma exact dimensiunea diametrului aparent lunar. Dar, în 1497, el probabil folosea această observație pentru a ajuta la verificarea tabelelor lunii-noi și a lunii-pline derivate din tabelele Alfonsine utilizate în mod obișnuit și folosite în previziunile lui Novara pentru anul 1498.
În anul 1500, Copernic a vorbit în fața unui public interesat la Roma despre subiecte matematice, dar conținutul exact al prelegerilor sale nu este cunoscut. În 1501 a locuit scurt timp la Frauenburg, dar în curând s-a întors în Italia pentru a-și continua studiile, de data aceasta la Universitatea din Padova, unde a urmat studii medicale între anii 1501 și 1503. În acel moment medicina era strâns aliată cu astrologia. Era strâns legată de astrologie, deoarece se credea că stelele influenţează starea unui organism. În consecinţă, experienţa astrologică a lui Copernic de la Bologna l-a ajutat. Copernic a pictat mai târziu un autoportret; probabil că a dobândit abilitățile artistice necesare în timp ce era în Padova, deoarece acolo există o comunitate înfloritoare de pictori, la fel și în apropiere de Veneția.
În mai 1503, Copernic a obținut în sfârşit un doctorat, ca și unchiul său, în drept canonic, dar dintr-o universitate italiană unde nu studiase, Universitatea din Ferrara. Când s-a întors în Polonia, episcopul Watzenrode a aranjat o sinecură pentru el: un post de învățământ în absență, la Wrocław. Cu toate acestea, atribuțiile reale ale lui Copernic la palatul episcopal erau în mare parte administrative și medicale. În calitate de membru al bisericii, colecta chiriile din ținuturile bisericii; asigura apărarea militară, supraveghea finanțele, conducea brutăria, fabricile de bere și morile și se ocupa de nevoile medicale ale celorlalți membri și ale unchiului său. Cercetările astronomice ale lui Copernic au avut loc în timpul liber, în afara celorlalte obligații. El a folosit cunoștințele de limbă greacă pe care le-a dobândit în timpul studiilor sale italiene pentru a pregăti o traducere în latină a aforismelor unui istoric și poet bizantin din secolul al VII-lea, Theophylactus Simocattes. Lucrarea a fost publicată în Cracovia în 1509 și dedicată unchiului său.
Copernic avea o reputație considerabilă ca astronom și în afara cercurilor poloneze locale, dovadă faptul că în 1514 a fost invitat să-și prezinte opiniile la cel de-al cincilea Consiliul de la Laterano al bisericii cu privire la problema critică a reformei calendarului. Calendarul civil folosit atunci era încă cel realizat sub domnia lui Iulius Cezar și cumulase de-a lungul secolelor decalaje față de poziția reală ale Soarelui. Acest lucru a făcut ca datele zilelor de sărbătoare importante, cum ar fi Paștele, să fie extrem de problematice. Nu știm exact dacă Copernic a oferit vreo idee cu privire la modificarea calendarului; oricum ar fi Copernic nu a participat la vreuna dintre sesiunile consiliului. Reformatorul principal al calendarului a fost Paul de Middelburg, episcop de Fossombrone. Când Copernic a compus dedicația pentru De revolutionibus în 1542, el a remarcat că „matematica este scrisă pentru matematicieni”. El arăta astfel că îi viza doar pe aceia care, ca Paul, aveau suficiente cunoştinţe matematice încât să-i poată înţelege lucrarea şi că pe ceilalţi nu i-a avut în vedere.
Lucrarea astronomică a lui Copernicus
Îndoielile care planau asupra teoriei planetare de la sfârşitul secolului al XV-lea şi atacul lui Pico della Mirandola asupra fundamentelor astrologiei constituie elementele de fundal cele mai importante pentru a descrie contextul istoric în care a apărut teoria lui Copernic. În perioada lui Copernic, astrologia și astronomia au fost considerate subdiviziuni ale unui subiect obișnuit numit „știința stelelor”, al cărei scop a fost să ofere o descriere a dispunerii corpurilor cerești, și să creeze instrumentele teoretice și tabelele de mişcare care ar permite construcția corectă a horoscopurilor și prezicilor anuale.
În acest moment, termenii astrolog, astronom și matematician erau practic interschimbabili, desemnând în general, oricine a studiat corpurile cerești folosind tehnici matematice. Pico a susținut că astrologia ar trebui condamnată, deoarece practicanții ei erau în dezacord cu privire la tot, de la diviziunile zodiacului până la cele mai mici observații privind ordinea planetelor. Un al doilea dezacord pe termen lung, care nu a fost menționat de Pico, se referea la configurația modelelor planetare. Încă din antichitate, reprezentarea astronomică a fost guvernată de premisa că planetele se mișcă cu o mișcare unghiulară uniformă pe raze fixe la o distanță constantă față de centrele lor de mișcare. Două tipuri de modele derivate din această premisă.
Primul, reprezentat de cel al lui Aristotel, a susținut că planetele sunt purtate în jurul centrului universului încorporate în sfere neschimbate, materiale și invizibile la distanțe fixe. Deoarece toate planetele au același centru de mișcare, universul este alcătuit din sfere nestemate, concentrice, fără goluri între ele. Ca model predictiv, această aideea avea o valoare limitată. Printre altele, a avut un dezavantaj clar pentru că nu putea explica variațiile în aparența strălucirii planetelor, deoarece distanțele de la centru erau întotdeauna aceleași.
Al doilea, provenit de la Claudius Ptolemeu, rezolva această dificultate postulând trei mecanisme: revoluţia uniformă pe circumferinţe cu centrul deplasat, numite excentrice; epiciclurile, cercuri mici ale căror centre se mişcau uniform pe circumferinţa unor cercuri cu rază mai mare (deferente) şi ecuanţii. Ecuantul se despărţea însă de ipoteza de bază a vechii astronomii, deoarece separa condiţia mişcării uniforme de cea a distanţei constante faţă de centru. O planetă văzută din centrul C al orbitei sale poate părea că se mişcă uneori mai repede, alteori mai încet. Văzută de pe Pământ, la distanţa E faţă de C, planeta dă impresia că se mişcă neuniform. Doar de la ecuant, un punct imaginar aflat la distanţa 2E de Pământ, planeta îşi recapătă mişcarea uniformă. O planetă cuprinsă într-o sferă rotindu-se în jurul unui punct ecuant s-ar balansa, dar în acest caz sferele aşezate una într-alta s-ar ciocni, distrugând ordinea cerească. În secolul al XIII-lea, un grup de astronomi persani din Maragheh au descoperit că prin combinarea a două epicicluri care se rotesc uniform, generând un punct oscilant de natură să explice variaţiile de distanţă, apare un model care redă uniformitatea mişcării fără să se mai recurgă la ipoteza unui punct ecuant.
Lucrările din Maragheh au fost scrise în arabă, limbă pe care Copernic nu o cunoştea. Cu toate acestea, el a găsit „trucul” celor de la Maragheh, fie independent, fie cu ajutorul unui intermediar încă necunoscut. Această intuiţie a fost punctul de plecare pentru rezolvarea problemei ridicate de sferele aflate în balans. Copernic ar fi aplicat acest model la fiecare planetă considerată separat, aşa cum făcuse Ptolemeu în Almageste, fără să încerce să grupeze modelele într-un aranjament coordonat. A fost însă la rândul său atins de acuzaţia lui Pico della Mirandola potrivit căreia astronomii nu se pot pune de acord cu ordinea actuală a planetelor. Dificultatea consta mai ales în localizarea lui Venus şi a lui Mercur.
Toată lumea împărtăşea opinia că Soarele şi Luna dau ocol Pământului aflat în repaus şi că Marte, Jupiter şi Saturn sunt situate dincolo de Soare, în această ordine. Cu toate acestea, Ptolemeu a aşezat-o pe Venus mai aproape de Soare şi pe Mercur mai aproape de Lună, în vreme ce alţii pretindeau că Mercur şi Venus se aflau dincolo de Soare. În Commentariolus, Copernic afirma că dacă admitem că Soarele se află în repaus şi Pământul este în mişcare, atunci celelalte planete se dispun în ordine una faţă de alta, în vreme ce perioadele lor siderale cresc de la Soare, după cum urmează: Mercur – 88 de zile, Venus – 225 de zile, Pământ – 1 zi, Marte – 1,9 ani, Jupiter – 12 ani şi Saturn – 30 de ani. Această teorie a rezolvat neînţelegerea privitoare la dispunea planetelor, în schimb a ridicat noi probleme.
Ca să fie acceptate premisele acestei teorii, trebuia să se abandoneze mare parte din filozofia naturală aristotelică şi să se dezvolte o nouă explicaţie pentru căderea corpurilor grele pe un Pământ aflat în mişcare. Era, de asemenea, necesar să se arate cum e posibil ca un corp efemer ca Pământul, încărcat de fenomene meteorologice, mizerii şi războaie, putea fi parte a unui cer perfect şi nepieritor.
În plus, Copernic utiliza multe observaţii astronomice pe care le preluase de la antici fără să le mai verifice. Elaborând o teorie pentru precesia echinocţiilor, de pildă, el a încercat să construiască un model bazat pe efecte observabile pe termene foarte lungi. Teoria despre Mercur a rămas şi ea cu serioase neconcordanţe. Oricare dintre aceste consideraţiuni ar fi putut explica în partea întârzierea cu care Copernic şi-a publicat lucrarea. El a menţionat în prefaţa la De revolutionibus că a întârziat publicarea nu doar cu cei nouă ani recomandaţi de poetul roman Horaţiu, ci cu 36 de ani, de patru ori acest interval. Iar când a publicat pentru prima oară o descriere a elementelor esenţiale ale ipotezei heliocentrice, în Narration primia, n-a făcut-o sub numele său, ci cu acela al lui Georg Rheticus, care pe atunci avea 25 de ani.
Rheticus, un luteran de la Universitatea din Wittenberg din Germanaia, a stat împreună cu Copernic la Frauenburg aproape doi ani şi jumătate, între 1539 şi 1542. Narration primia a fost o colaborare între Copernic şi Rhetius, un fel de „balon de încercare” pentru lucrarea sa principală. Lucrarea oferea o sinteză a principiilor teoretice conţinute în manuscrisul lui De revolutionibus, le sublinia importanţa pentru calcularea noilor tabele planetare şi îl prezenta pe Copernic ca pe un demn urmaş al lui Ptolemeu, chiar dacă se îndepărtase fundamental de predecesorul său din Antichitate.
În sfârşit, mai oferea şi ceva ce lipsea din Commentariolus: un temei pentru că noile teorii să poată fi acceptate. Atât Rheticus, cât şi Copernic ştiau că nu vor putea elimina definitv toate obiecţiile posibile faţă de teoria heliocentrică, dar puteau pune în evidenţă avantajele teoriei lui Copernic în comparaţie cu ale altora: o metodă unică pentru ordonarea planetelor şi pentru calcularea distanţelor relative ale planetelor faţă de Soare. Rheticus a comparat acest nou univers cu un instrument muzical bine acordat sau cu rotiţele mecanismului unui ceas.
În prefaţa la De revolutionibus, Copernic a folosit o imagine din Arta poetică a lui Horaţiu. Teoriile predecesorilor săi, scria el, semănau cu o formă omenească la care braţele, picioarele şi capul erau dispuse monstruos, în dezordine. Prin comparaţie, propria sa reprezentare a Universului era un întreg armonios, în care dislocarea oricărei părţi provoca distrugerea întregului. De fapt, un criteriu nou, cel al adecvării ştiinţifice, era propus împreună cu o nouă teorie a Universului.
“De revolutionibus”
Prezentarea teoriei lui Copernic în forma sa finală nu poate fi separată de istoria conflictuală a publicării ei. Când Rheticus a plecat din Frauenburg şi s-a întors la îndatoririle sale profesorale din Wittenberg, a luat manuscrisul cu el ca să-i pregătească publicarea la Nürnberg, cel mai important centru tipografic din Germania. L-a ales pe cel mai bun editor din oraş, Johann Petreius, care mai publicase lucrări astrologice vechi şi moderne în anii 1530. Nu era ceva neobişnuit că autorii să participe direct la tipărirea manuscriselor lor, câteodată chiar locuind în casa editorului.
Totuşi, Rheticus n-a putut să rămână şi să supravegheze editarea textului. I-a înmânat manuscrisul lui Andreas Osiander (1498-1552), un teolog cu experienţă în publicarea de cărţi de matematică, dar şi o figură politică de seamă în oraş şi un adept fidel al lui Luther – deşi până la urmă a fost excomunicat de Biserica Luterană. În convorbirile de început avute cu Copernic, Osiander încercase să-l determine să-şi prezinte ideile ca pur ipotetice, iar de data aceasta a operat modificări în manuscris fără permisiunea lui Rheticus sau a lui Copernic. Osiander a adăugat o scrisoare către cititor, nesemnată, chiar după pagina de titlu, în care afirma că ipotezele pe care le conţinea cartea nu aveau nicio pretenţie de adevăr şi că, în orice caz, astronomia era incapabilă să descopere cauzele fenomenelor cereşti.
Un cititor oarecare ar fi fost derutat de legătura dintre această scrisoare şi conţinutul cărţii. Atât Petreius, cât şi Rheticus, care avuseseră încredere în Osiander, s-au trezit înşelaţi. Furia lui Rheticus a fost atât de mare, încât a tăiat scrisoarea cu un X mare roşu în toate exemplarele care i-au fost trimise. Cu toate acestea, consiliul orăşenesc din Nürnberg a refuzat să-l pedepsească pe Petreius şi nu s-a făcut nicio demascare publică a rolului lui Osiander până la relatarea lui Kepler din Noua Astronomis în 1609. În plus, titlul lucrării a fost schimbat din Despre revoluţiile sferelor lumii, cum apărea în manuscris în Şase cărţi referitoare la revoluţia sferelor cereşti, o schimbare care a părut să atenueze pretenţia cărţii de a descrie adevăratul Univers.
Multe dintre amănuntele acestor lupte locale din jurul publicării cărţii s-au bucurat de o notorietate clandestină printre astronomii secolului al XVI-lea, cu mult înainte ca Kepler să publice identitatea lui Osiander. Totuşi, scrisoarea lui Osiander a făcut ca această carte să fie citită ca o nouă metodă de calcul mai degrabă decât ca o lucrare de filozofie a naturii şi poate că în felul acesta a contribuit la receptarea ei iniţial pozitivă. Dar abia odată cu Kepler mecanismele predictive ale lui Copernic aveau să fie pe deplin transformate într-o nouă filozofie referitoare la structura fundamentală a Universului.
Legenda spune că un exemplar din De revolutionibus a fost aşezat în mâinile lui Copernic la câteva zile după ce şi-a pierdut cunoştinţa, în urma unui atac cerebral. El şi-a revenit la un moment dat, suficient cât să-şi dea seama că ţinea în mâini măreaţa lui carte, apoi şi-a dat sufletul. Legenda are o oarecare credibilitate, deși are și aerul beatific al vieții unui sfânt.
În onoarea marelui savant polonez, unuia din cele mai cunoscute cratere lunare, la sud de Marea Ploilor i s-a dat numele de Copernic.
Autor: Robert S. Westman
Sursa: Encyclopaedia Britannica | Nicolaus Copernicus
Traducător: Alexandra Ciuche
