Un vis „imposibil” pentru un ateu
Când am avut acest vis a treia oară (la începutul vârstei de douăzeci de ani), detaliile erau foarte ferm înrădăcinate în mintea mea. A fost mereu la fel. În vis, mă plimbam într-o zi toridă de-a lungul unei piste de vehicule pline de praf, evitând gropile cu noroi – datorită ploii recente (am presupus), deși nu prea recentă, deoarece părțile laterale ale gropilor se uscaseră bine. Aerul mirosea ca un amestec curios de praf și noroi uscat.
În afară de șanțurile create de roți, pista era plină de plante cu buruieni, multe dintre ele înflorite – parfumul lor împreună cu mirosul de noroi și praf din aer era de neuitat. Era, evident, o zonă rurală, deoarece în stânga și în dreapta mea, adică de cealaltă parte a fiecărui gard ghimpat de lângă drum, pășunau vite – o rasă castanie, cu picioare albe, pe care nu am mai văzut-o până acum. Aerul era atât de nemișcat și de liniștit în căldura amiezii, încât auzeam foarte clar vitele călcând iarba pe miriște.
Exact în acel moment, un nor m-a umbrit de căldura aprigă a soarelui de la amiază. În acest moment al visului, îmi amintesc că am observat:
- soarele se afla într-adevăr direct deasupra capului – ceva ce nu mai văzusem până acum, deoarece mi-am petrecut toată viața (până în acel moment) la latitudinile sudice (am crescut în Adelaide, Australia de Sud, unde am avut acest vis recurent)
- norul era evident foarte mic și singurul de pe cer, pentru că pământul din apropierea mea (în toate direcțiile) încă era scăldat în lumina soarelui, inclusiv în fața mea, chiar în stânga, un grup de mici clădiri din beton alb cenușiu construite într-un stil pe care nu l-am mai văzut până acum.
În timp ce absorbeam toate acestea, tăcerea a fost întreruptă brusc de sunetul unui drujbe, venit dintr-un grup îndepărtat de copaci din dreapta mea.
Întotdeauna m-am trezit în acest moment al visului și am aflat că era dimineață, în Adelaide, și era timpul să merg la școală/universitate. Având în vedere că eram ateu la acea vreme, pur și simplu am respins „visul” recurent ca fiind un produs involuntar al creierului meu care face tot ceea ce poate face pentru a procesa și a stoca informațiile cumulate din ceea ce am văzut, auzit sau citit cu ochii, urechile noastre etc., în timpul orelor noastre de veghe. La urma urmei (m-am gândit la acea vreme), suntem doar o colecție de substanțe chimice, iar creierul nostru este de fapt doar o mulțime de reacții chimice – așa că somnul nostru este o oportunitate pentru organism de a reorganiza/inversa reacțiile chimice ale creierului pentru o nouă zi — asemănătoare cu reîncărcarea bateriilor peste noapte.
Sau așa credeam eu – atunci. (Astăzi, ca și creștin, am o viziune foarte diferită.)
Călătorie în Indonezia
Timpul a trecut și la 23 de ani am acceptat oportunitatea de a lucra în Indonezia la un proiect interguvernamental (Australia-Indonezia) de cooperare în cercetarea agricolă.
Aveam sediul la o stație de cercetare dintr-un district rural aflat la aproximativ 30 km de Makassar,[1] în Sulawesi de Sud, ajungând acolo spre sfârșitul sezonului umed, la începutul anului 1983.
Nu mai fusesem niciodată la tropice și, cu siguranță, nu am văzut niciodată un „sezon umed” adevărat – iarna la Adelaide nu semăna deloc cu această ploaie torențială pe care o vedeam coborând din cer! Cei 700 de metri de „drum” pe care obișnuiam să merg zilnic de la locuința mea la terenul de cercetare erau complet uzi – puținele vehicule care foloseau drumul (pentru a duce mărfuri la și de la „kampung-ul” (satul) local)) se înfundau adesea în noroi.
Dar în săptămânile următoare drumul a început să se usuce pe măsură ce sezonul umed a început să se domolească, făcând loc furtunilor de după-amiază, apoi vremii în mare parte frumoase.
La fel a făcut și pământul înconjurător cultivat (predominant cu porumb) și nu a trecut mult timp până când zeci de muncitori au umplut câmpurile locale, străduindu-se să recolteze (cu mâna – de modă veche!).
Într-o zi, după ce am petrecut o dimineață deosebit de fierbinte lucrând la terenul meu de cercetare, m-am întors la locuința mea pentru masa de prânz. M-am simțit oarecum obosit și așteptam cu nerăbdare prânzul și o băutură rece.
Drumul era acum aproape uscat, în afară de gropile mai adânci, care încă erau pline de noroi în partea de jos, dar, evident, nu va dura prea mult până să se usuce și ele. La fel de bine, doar câteva vehicule au folosit acest drum, m-am gândit, pentru că de fiecare dată când un vehicul trecea pe lângă el (cum făcuse unul cu doar 20 de minute mai devreme), a ridicat nori de praf foarte fin, care au rămas în aer mult timp după aceea.
Cu soarele tropical fierbinte strălucind deasupra capului pe un cer senin, am sărit cu dibăcie în jurul unor gropi mai adânci în timp ce mă grăbeam să ajung acasă pentru prânz.
Dar destul de brusc – eram în umbră! Mi-am ridicat privirea și am văzut că „din senin” s-a format un nor mic exact între mine și soarele aflat direct deasupra capului – și m-am oprit în loc. Pentru că (după cum probabil ați ghicit), am recunoscut imediat că am mai fost aici.
Bineînțeles, nu vreau să spun doar că am mai fost în acel punct al drumului înainte – după ce am mers pe aici de mai multe ori pe zi timp de luni de zile, acum cunoșteam această porțiune de drum de 700 de metri ca-n palmă. Ce vreau să spun este că am fost în acel moment. Și am fost șocat.
Pentru că totul se potrivea cu visul recurent avut cu câțiva ani mai devreme. Parfumul distinctiv al buruienilor înflorite de-a lungul drumului amestecat cu praf și miros de noroi uscat, norul dintre mine și soare pe un cer senin, soarele luminând clădirile „ciudate” din fața mea – dar bineînțeles că clădirile din beton alb-cenușiu nu mai erau ciudate, ci foarte familiare pentru mine, pentru că erau clădirile din cadrul stației de cercetare guvernamentală, iar acum locuiam într-una!
Mai mult, acum erau și vitele aici. Aceasta a fost prima dată de la sosirea mea când vitele au fost lăsate să intre pe terenul de cultură de lângă acest drum. Cu recolta încheiată ieri, „sapi Bali” (bovinele din Bali – în particular, o rasă de Bos javanicus) au fost aduse să pască.
Și, în timp ce stăteam neclintit, ascultându-le cum se mișcau pe miriște în această zi fără vânt, am fost profund șocat. Pentru că încercam să aflu cum se poate ca, creierul meu să fi știut cu ani înainte de acest moment exact.
Iar șocul meu s-a amplificat și mai mult când liniștea rurală a fost spulberată de zgomotul unui drujbe (la fel ca în vis), venind dintr-un grup îndepărtat de copaci despre care acum știam (din cauza că am explorat zona în weekend) că ascunde un alt kampung local. (Aceasta a fost prima dată când auzeam o drujbă în Indonezia, dar în curând am aflat că era un sunet obișnuit în acea zonă în timpul sezonului uscat – perioada din an pentru tăierea arborilor de tec.)
Trebuie să fi stat nemișcat timp de cel puțin zece minute, absorbind totul cu uimire absolută și încercând să-i dau sens. În cele din urmă, norul s-a mișcat (sau s-a risipit – eram prea preocupat să observ exact) și am mers foarte încet și adânc îngândurat spre locuința mea, datorită căldurii usturătoare a soarelui tropical.
O experiență prea profundă pentru a fi confruntată
Când m-am apropiat de clădirea mea, o persoană a ieșit în întâmpinarea mea, privindu-mă foarte curioasă și întrebând dacă sunt bine. I-am răspuns că nu era nicio problemă – dar adevărul era că eram foarte zguduit și încercam să găsesc un răspuns rațional pentru ceea ce tocmai am experimentat. Un răspuns „rațional”, adică care se potrivește cu viziunea mea atee asupra lumii, o viziune asupra lumii care respinge orice ar putea sugera existența unui tărâm spiritual sau a unor evenimente supranaturale. Mi-au trecut prin cap în acel moment afirmații pe care le-am auzit despre ESP (n.t., extra-sensory perception – percepție extrasenzorială), horoscoape și ghicit – dar le-am respins pe toate. Cu toate acestea, am continuat să mă lupt mental cu toate acestea timp de câteva ore, până când, pe la ora trei după-amiaza, pur și simplu mi-am scos totul din minte și mi-am continuat viața.
Cu alte cuvinte, pur și simplu am uitat de aceasta. Total. Nu mă întreba cum, pur și simplu nu știu.
Chiar dacă am străbătut acel drum cine-știe-de câte ori în următorii trei ani, niciodată (adică pe durata șederii mele în Indonezia) nu am avut nici cea mai mică amintire despre ceea ce mi s-a întâmplat în acea zi. (Nici nu am mai avut acel vis vreodată.)
În retrospectivă, cred că faptul că am scos-o „din minte” este similar cu ceea ce s-a întâmplat ocazional în comunitatea științifică. Din când în când, anumite constatări care contrazic așteptările oamenilor de știință sunt puse deoparte (respinse) ca „excepții”, adică considerate drept aberații unice din cauza unor erori în configurația experimentală sau a unui factor similar. În cele din urmă, după ce vor fi observate multe astfel de „experimente”, comunitatea științifică își va schimba paradigma pentru a se potrivi noilor dovezi (deși adesea fără tragere de inimă, și nu fără o rezistență încăpățânată din partea susținătorilor vechii paradigme – vedeți secțiunea Latura oarbă a științei).
În cazul meu, „visul devenit realitate” nu se potrivea cu paradigma mea evolutivă, și am uitat de el în mod convenabil. Până când am avut o schimbare completă a viziunii asupra lumii – am abandonat ateismul și am devenit creștin – și am citit ceva din Biblie care cred că se referă direct la momentul meu dramatic de pe acel drum indonezian, când visul recurent al tinereții mele a devenit realitate.
Rețineți că experiența mea nu a fost un factor care a determinat convertirea mea – ceea ce s-a întâmplat la doi ani după ce acel nor m-a umbrit atunci pe drum (adică, în timp ce eram în Indonezia, dar asta este o altă poveste). După cum am spus, uitasem complet de „visul meu împlinit” până când s-a întâmplat să citesc un anumit pasaj din Biblie la 16 ani de la această experiență și la 14 ani după ce L-am primit pe Iisus Hristos ca Domnul și Mântuitorul meu.
Acest pasaj se află în celebrul discurs al apostolului Pavel adresat oamenilor din Atena la Areopag, unde spune:
Și a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor. (Fapte 17:26)
M-a lovit ca o bombă: „așezând vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor”. Dumnezeu știa nu numai locul exact unde voi fi, ci și ora exactă! Nu există altă cale prin care aș fi putut visa așa ceva: aspectul vitelor, clădirile, parfumul buruienilor înflorite, soarele aflat deasupra capului – nu aș fi putut cunoaște astfel de detalii pe baza propriei mele experiențe și cunoștințele anterioare călătoriei în Indonezia (adică la câțiva ani după visul recurent). Și rețineți că, în ciuda faptului că m-am plimbat de mai multe ori zilnic exact peste acel loc de pe drum timp de câteva luni, am recunoscut scena abia atunci când ora exactă s-a potrivit cu cea din visul meu.
De ce ar fi făcut Dumnezeu așa ceva? Cred că apostolul Pavel a explicat motivul când le-a spus atenienilor:
Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim și ne mișcăm și suntem. (Fapte 17:27–28)
Citiți doar aceasta: ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi.
Astăzi, citesc acele cuvinte cu un amestec de recunoștință și totuși destul de multă tristețe. Pentru că în acel moment nu L-am căutat – nu am făcut niciun efort să-L găsesc, în ciuda faptului că, așa cum recunosc acum, într-adevăr El „nu e departe de fiecare dintre noi”. (Poate că dacă L-aș fi căutat în acel moment, nu aș fi avut o perioadă atât de dificilă în următorii doi ani.)
În consecință, în ciuda faptului că visul meu „imposibil” devenit realitate m-a lăsat profund zguduit, l-am ignorat și, prin urmare, nu am devenit mai înțelept în urma experienței.
Însă astăzi, am publicat această experiență cu speranța că oricine o va citi și care încă nu a primit în inimă promisiunea lui Iisus, „căutați și veți afla” (Matei 7:7), să poată învăța din ceea ce mi s-a întâmplat. Pentru că, așa cum a spus apostolul Pavel, este adevărat – doar în Dumnezeu, Creatorul nostru, Cel care ne dă viață și suflare și toate (Fapte 17:25), trăim, ne mișcăm și avem ființa noastră.
În afară de Dumnezeu, orice vis pe care l-am putea avea nu are sens. El a dezvăluit în Cuvântul Său scris, Biblia, tot ceea ce avem nevoie pentru mântuire (II Timotei 3:15–17). Toată experiența trebuie interpretată prin lumina Scripturii, nu invers.
Latura oarbă a științei
Percepția publică asupra științei este că „știința este neutră”, dar, în practică, „paradigma” dominantă poate fi atât de puternică încât datele și anomaliile contradictorii sunt adesea ignorate.
Desigur, atunci când acest lucru este subliniat, apare frecvent negarea și rezistența din partea anumitor grupuri ale comunității științifice (în special în legătură cu problema originii vieții). S-a raportat că: „Kuhn[2] a stârnit furia multor oameni de știință atunci când a susținut că paradigmele au componente filosofice și psihologice și nu sunt îndepărtate în fața unor dovezi anormale.”[3]
Un astfel de om de știință care, în contextul dezbaterii creație/evoluție, ar dori ca publicul să vadă știința ca fiind cu adevărat obiectivă este renumitul anti-creaționist Ian Plimer. El a scris:
Dacă dovezile noi infirmă o teorie științifică, atunci teoria existentă este respinsă sau revizuită în lumina noilor dovezi.[4]
Dacă doctorul Plimer crede de fapt aceasta, atunci punctul său de vedere este extrem de naiv. În realitate, oamenii de știință se află adesea în strânsoarea paradigmei predominante actuale (adică sistemul de credințe). (Pe care Ian Plimer a experimentat-o recent, fiind una dintre puținele voci care se opun paradigmei actuale de alarmism privind încălzirea globală.)
Filosoful Thomas Kuhn (menționat mai sus) a demonstrat poziția înăbușitoare pe care opinia dominantă „acceptată” o poate avea asupra cercetătorilor, în cartea sa The Structure of Scientific Revolutions. El a descris adevăratele revoluții științifice ca fiind nimic mai puțin decât schimbări de paradigmă. Dar acestea sunt rare, iar Kuhn a descris modul în care știința aflată în strânsoarea unei paradigme larg acceptate tolerează anomaliile și unele dovezi contrare de ceva timp, în speranța de a le rezolva în cadrul paradigmei.[5]
De remarcat este și faptul că, așa cum a subliniat profesorul Evelleen Richards, un istoric al științei non-creaționist de la Universitatea din New South Wales, Australia, oamenilor de știință care contestă paradigma dominantă le este greu să își publice lucrările sau să primească granturi de cercetare – vedeți acest citat.
Și iată o altă observație cheie a unui non-creationist, Hubert Yockey, cu privire la puterea de înăbușire pe care o poate avea o paradigmă, mai ales în absența oricărei alternative cunoscute:
Istoria științei arată că o paradigmă, odată ce a atins statutul de acceptare (și este încorporată în manuale) și indiferent de eșecurile sale, este declarată invalidă numai atunci când o nouă paradigmă este disponibilă pentru a o înlocui.[6],[7]
Un alt filozof al științei, Imre Lakatos, a subliniat că paradigma dominantă poate fi protejată în continuare cu ipoteze auxiliare. Orice dovadă contrară este pusă pe seama eșecului uneia dintre aceste ipoteze, care este apoi sacrificată pentru a proteja teoria de bază. Vedeți cum funcționează acest lucru în practică cu paradigma big bang.
Autor: David Catchpoole
Sursa: Creation.com | An ‘impossible’ dream—for an atheist
[1] Makassar a fost cunoscut și sub numele alternativ „Ujung Pandang”.
[2] Kuhn, T., The Structure of Scientific Revolutions (ed. a 3-a), University of Chicago Press, Chicago, 1996.
[3] Dintr-un eseu al lui Jonathan Wells în: Dembski, WA, ed., Mere Creation—Science, Faith & Intelligent Design, with Contributions by Michael Behe, David Berlinski, Phillip Johnson, Hugh Ross and others, InterVarsity Press, Downers Grove, Illinois, p. 66, 1998.
[4] Vedeți: More nonsense from Ian Plimer.
[5] David Catchpoole comentează: „Este clar ceea ce încercam să fac până la ora 15:00 în ziua „visului devenit realitate” – adică încercam să rezolv anomalia evidentă din cadrul paradigmei atee/evoluționiste.
[6] Hubert P. Yockey, Information Theory and Molecular Biology, Cambridge University Press, Regatul Unit, 1992, p. 336. Pentru un extras mai lung, vedeți: Quotable quote: Primeval soup failed paradigm.
[7] David Catchpoole comentează: „Așadar, în ciuda experienței mele cu visul, în absența unei paradigme noi care să nu invoce un tărâm spiritual, pur și simplu am tolerat (ignorat) anomalia și nu am pus serios la îndoială paradigma mea atee/evoluționistă.”
