Lumea a fost la început nestricăcioasă, de un rang mai înalt decât lumea materială ce a luat fiinţă după căderea omului
Când cineva dobândeşte mintea Părinţilor, precum Părintele Serafim, nu mai poate vedea Cartea Facerii ca pe o simplă alegorie; ba încă mai mult, nu mai putem vedea lumea prezentă la fel ca înainte. De ce ? Fiindcă Sfinţii Părinţi, asemeni Prorocului Moisi, au perceput lumea în chip tainic, aşa cum fusese zidită întru început. Ei au învăţat din experienţă că lumea a fost la început nestricăcioasă, de un rang mai înalt decât lumea materială ce a luat fiinţă după căderea omului. Un Sfânt Părinte din vremea modernă, Sfântul Varsanufie de la Optina (1845-1913), a exprimat acest lucru astfel:
„Minunatele lucruri ale lumii acesteia sunt numai chipuri ale frumuseţii de care lumea zidită întru început era plină, aşa cum au văzut-o Adam şi Eva. Acea frumuseţe a fost nimicită de păcatul primilor oameni, închipuiţi-vă o minunată statuie făcută de un meşter iscusit – şi dintr-o dată cineva o face zob precum un trăsnet. Ce rămâne din ea ? Bucăţi. Le putem aduna; putem căuta nasul, o bucată de braţ sau faţa. Bucăţile separate păstrează semnele frumuseţii trăsăturilor sale, dar ele nu mai alcătuiesc armonia de la început, întregul şi frumuseţea de la început. Tot aşa şi căderea în păcat a primilor oameni a nimicit frumuseţea lumii lui Dumnezeu, nouă rămânându-ne numai bucăţile ei, după care putem să ne dăm seama de frumuseţea dintru început.” („Sf. Varsanufie, Stareţ al Optinei”, în The Orthodox World, nr. 200-201, p. 1998, pp. 38-40.)
Odată, pe când stătea la fereastră în timpul nopţii, Sfântul Varsanufie a arătat către lună, zicând fiilor săi duhovniceşti:
„Ia uitaţi-vă – ce privelişte ! Aceasta ne-a rămas ca mângâiere. Nu e de mirare că Prorocul David zice: Că rn-ai veselit, Doamne, întru făptura ta, şi întru lucrurile mâinilor tale mă voi bucura (Ps. 91, 4). Că m-ai veselit, zice el, chiar dacă acesta nu e decât un chip al minunatei frumuseţi, de neînţeles pentru mintea omenească, care a fost zidită întru început. Nu ştim ce fel de lună era atunci, ce fel de soare, ce fel de lumină… Toate s-au schimbat după cădere.”
Viziunea Sfinţilor Părinţi asupra lumii zidite întru început era în acelaşi timp o străfulgerare a veacului viitor. Iată ce spune Sfântul Varsanufie:
„Va veni vremea unei catastrofe ce va cuprinde întreaga lume, şi lumea întreagă va începe să ardă în flăcări. Pământul, soarele şi luna vor arde – la fel cum vor arde toate; toate vor pieri, şi o nouă lume se va ridica, mult mai minunată decât cea pe care au privit-o întâii oameni. Atunci va începe viaţa cea veşnică şi desfătată, fericirea deplină în Hristos. Chiar şi acum pe pământ sufletul omenesc tânjeşte după acea fericită viaţă.”
Dobândind mintea Părinţilor, Părintele Serafim trăia necontenit cu această privelişte înaintea ochilor. în zori, înainte de slujba din biserică, obişnuia să dea înconjur pământurilor mănăstirii. în strălucirea aurie a luminii zorilor, ce se cernea prin deasa perdea a frunzelor de stejar, puteai să-1 vezi pe Părintele Serafim blagoslovind şi chiar sărutând copacii.
„Ce-i asta ?”, l-a întrebat odată Părintele Gherman. „Săruţi copacii!”
Părintele Serafim l-a privit, zâmbind fericit, şi şi-a continuat plimbarea.
Părintele Serafim ştia mai bine decât oricine că pământul cel vechi, împovărat de căderea omului, nu mai avea mult de trăit, că se va nimici „întru clipeala ochiului”, preschimbându-se într-un pământ nou. Şi totuşi, privindu-l cum îşi făcea plimbarea, Părintele Gherman şi-a dat seama că Părintele Serafim săruta înseşi „bucăţile” pierdutei frumuseţi a zidirii din început. „Voia să moară”, spune Părintele Gherman, „ca să se amestece cu pământul care avea să se preschimbe… însăşi ideea de a săruta copacii era din lumea de dincolo, căci la început copacii fuseseră făcuţi nestricăcioşi în Rai, după învăţătura Sfântului Grigorie Sinaitul.”
În tâlcuirea sa la Facere Părintele Serafim a făcut o destăinuire personală ce confirma acest lucru:
„În murmurul plin de pace al codrilor (unde atâţia nevoitori şi-au aflat adăpost) nu am putea oare vedea o aducere-aminte a Raiului cu verdeaţa lăsată din început pentru sălăşluirea şi hrănirea noastră, şi încă dăinuind pentru cei se sunt în stare să se înalţe, precum Sfântul Pavel, spre a-l zări?”
Părintele Serafim preţuia în chip deosebit şi împărăţia animalelor: atât numeroasele fiare sălbatice ce hoinăreau slobode în jurul mănăstirii, cât şi multele animale domestice ale mănăstirii. încă din copilărie îşi arătase preţuirea pentru ele, ceea ce l-a făcut să-şi petreacă trei vacanţe de vară studiind zoologia la Şcoala ştiinţifică de vară pentru copii din San Diego. Acum, când era călugăr ortodox, trăind în sălbăticie, vedea animalele într-o lumină mai înaltă, dându-şi seama totodată că şi ele fuseseră atinse de căderea omului de la început. Părintele Gherman îşi aminteşte de un moment de linişte când câteva dintre animalele mănăstirii s-au apropiat de ei. „După părerea ta”, întrebă Părintele Gherman, „care este rostul animalelor ?”.
Părintele Serafim a răspuns: „Au ceva în comun cu Raiul”.
Autor: Pr. Serafim Rose
Sursa: Cartea Facerii, Crearea Lumii și omul începuturilor, Editura Sophia, ediția a 2-a, București, 2011, p. 28-29